Ce m-a invatat 20 20

31 decembrie 2019 ma prindea in desert, facand sandboarding. 1 ianuarie 2020 ma prindea in drum spre casa cu sampanie si cocteiluri, dupa un updgrade la business class…pentru ca…meritam la ce an 2019 am avut. Little did I know.

Si un pic de fast forward, vine martie cu ciuma. Si vine si decembrie si ciuma nu mai trece. E 2021, ciuma e inca aici. Pana la urma o trece ea si ciuma, dar anul n-a trecut degeaba.

Cred ca a fost anul in care am crescut cel mai mult. Si nu in inaltime, ca de la o varsta incepi sa mai si dai inapoi. Am crescut cu toata singuratatea, toate anxietatile, fricile, bucuriile, dezamagirile pe care am invatat sa le accept…si atat.

Cu liniuta si de la capat, cele mai bune lectii predate in particular de 20 20:

–          Nu mai amana lucruri. Fa ce-ti doresti, du-te unde visezi, nu-ti mai inventa motive sa nu, ca daca mai stai mult, iti gaseste ciuma motive.

–          Nu e chiar atat de rau sa fii singura. Dar singura, singura, nu ce-ai mai incercat tu pana acum. Ai vazut c-ai supravietuit?

–          E ok sa nu fi ok. Fii cel mai blanda cu tine fix in momentele alea si da-ti ragaz sa-ti fie ok. Nu te mai grabi ca fata mare la maritat.

–          Familia e familie. Sangele apa nu se face. Chiar daca te mai cearta cateodata sau nu sunt mereu de acord cu unele decizii proaste pe care le iei, tot ai tai sunt si o sa ti-o arate fix cand ai cea mai mare nevoie.

–          Uneori e ok sa te arunci in ape involburate fara sa stii sa inoti. O sa inghiti multa apa, dar si cand inveti sa faci pluta sau sa calci apa…

–          Si cand nu stii sa inoti, nu e nici o rusine sa ceri ajutorul.

–          Din cand in cand nu uita sa fii mandra de tine si sa te apreciezi pentru tot ce ti-ai iesit.

–          Dragostea adevarata, aia scrisa in stele, apare fix cand si unde te astepti mai putin. Asa se face ca am devenit doua dupa o simpla postare pe facebook.

–          Cate-o pauza din cand in cand nu a facut rau nimanui. Mai ales tie! Have a break, have a [fill in the blanks].

–          Nimic nu ti se cuvine. Nu strica din cand in cand sa fii recunoascatoare pentru tot ce ai si pentru toti care iti sunt aproape.   

Ce-am invatat in terapie

I was blind, but now I can see. Am inceput terapia in 2018. De la sedinte saptamanale, la sedinte la cateva luni, prin sali de sedinta, in dormitor, in bucatarie, pe casa scarii la birou, sau la ea in cabinet de fiecare daca cand veneam in Bucuresti.

La fiecare sedinta aflu lucruri noi, despre lume, despre mine. Dar sunt cateva care raman de capatai.

  • Regula celor 30 de secunde. Ai luat o decizie? In perioada critica de dupa, nu lua decizii ce nu pot fi puse in practica in 30 de secunde. Vrei sa-ti cumperi un croissant. Reusesti in 30 de secunde, daca nu e coada. Te gandesti sa te intorci de unde ai plecat? Daca nu esti Flash, asta n-o poti face in 30 de secunde. Aparent, chiar nu sunt Flash.
  • Lasa totul sa treaca prin tine. In special atunci cand ti-e cel mai putin bine. Cand iti vine sa plangi….plangi. Cand te simti singur(a)…simte-te singur(a). Cand ti-e dor, lasa sa-ti fie dor. Pana la urma totul trece. Promit! Uneori poate sa dureze mai putin, alteori mai mult. Cu cat incerci sa schimbi starea in care esti, cu atat te afunzi si mai mult. Nu trebuie sa rezolv(i) totul mereu. Da, ceva nu e in regula…dar maine va fi. Hai mai bine mai ia o bucatica de ciocolata.
  • Fapte nu vorbe.  Vorbim mult, promitem mult. Dar cat de mult chiar si credem ce spunem sau ni se spune? Adevarul adevarat e ala pe care il scoti la iveala facand si nu doar vorbind. Cand pleaca week-end de week-end, dar iti spune ca te iubeste si cat de importanta esti pentru el, cat de naiva sa fii? Am fost destul de naiva.
  • Sufletul meu, gradina mea.  Asa cum ai grija de o gradina sa infloreasca, sa nu fie napadita de buruieni, asa sa ai grija si de sufletul tau. Ajuta-l sa infloreasca, tine-l departe de pradatori. Da-i soare, apa, lumina, afectiune, curata-l din cand in cand de buruieni.
  • Creaza-ti mecanisme de aparare. Cand ti se intampla ceva ce te arunca direct la pamant, ce te ajuta sa te ridici? Poate fi partenerul de “dans” langa care-ti ineci adevarul, familia care-ti spune “noi suntem alaturi de tine orice-ar fi”, fratele care-ti scrie ca o sa treaca, terapeuta care-ti aduce aminte ca esti totusi puternica, prietenii care nu te lasa sa cazi si mai presus de toate….tu. 
  • Continua sa te misti. Atata vreme cat inca te misti si esti inca pe saltea, n-ai pierdut batalia. Merg(i) la balet,  la sala, citesc(te), scriu(e), rupe Netflixul in doua in fiecare week-end, fa(c) clatite, picteaza, caut(a), lasa-te cautat(a).
  • Punctul tau de prijin, esti chiar tu. Daca e doar un punct, de ce e al naibii de greu de gasit?! Poate fix de-asta, ca e atat de mic. La naiba! Punctul meu de sprijin sunt eu. Yeah, right! Eu inteleg teoria, mai greu cu practica. Inca n-am ajuns in punctul in care sa-mi umflu pieptul si sa-mi zic, da fata, putem, suntem puternice. Dar nici locului n-am stat…doar ca dureaza un pic mai mult.
  • Sunt asa cum sunt. Accepta-ma(te). N-ai sa ma vezi pisicoasa, n-ai sa ma vezi neajutorata si nici clasica damsel-in-distress. Ai sa ma vezi nerabdatoare, hotarata, zgmotoasa, gata prea usor sa preia initiativa, cu genunchii juliti de la cazaturi, dar mereu in picioare, gata pentru urmatorul pas.

Between the sheets

Printre cearsafuri imi intind picioarele si ma las sa alunec

Printre cearsafuri visez, fie zi sau noapte  

Printre cearsafuri imi lipesc ganduri

Printre cearsafuri ma cert si ma iert

Printre cearsafuri ma frang si tot eu ma adun

Printre ceasafuri ma dezgolesc

Printre cearsafuri raman parfumuri uitate

Printre cearsafuri ramam lucruri nespuse

Printre cearsafuri (imi) fac loc   

Cum se curata un ardei

cu dor

cu tristete

cu furie

cu resemnare

cu dor

De mica mi s-a aratat cum sa curat ardeiul, intr-un mod barbar si deloc curat. Se ia ardeiul, i se rupe cu sete carnea si apoi stai si-aduni semintele care zboara te miri pe unde.

Mare mi s-a aratat cum se curata ardeiul, intr-un mod delicat si curat. Se ia ardeiul, i se taie coada si se asaza frumos in fund. Si cu dibacia unui barbat caruia ii place in bucatarie, se taie ardeiul fasii pe fiecare parte.  Si apoi arunci cotorul pe care au ramas toate semintele.

Ce cred ardeii despre mine:  uite-o pe ciudata aia care inainte sa ne rupa, zambeste tont la noi. 

Salut! Ma numesc Andreea, am 34 de ani si fac balet

N-am fost niciodata vreo gratioasa. Nici vreo mironosita. Timida, dar nu sfioasa. Desteapta, dar nu vreo isteata din cale-afara. In generala, cand inca nu aveam voie sa scriu cu pixul, veneam acasa plina de cerneala pe degete. In liceu, cand aveam voie sa scriu cu pixul, ma incaltam cu pantofii lui frate-miu si puneam la pariuri.

Nu stiu sa am vreun talent. In cor la scoala n-am fost niciodata aleasa. La lucrul manual iar nu m-am priceput niciodata. Imi tesea mama duminica seara tarziu, cand imi aduceam aminte ca am de facut nu stiu ce covoras sau buburuza.

Deci, cu alte cuvinte, sunt cam neindemanatica.

Imi ia timp sa ma prind de ceva. Mai ales daca e pe numarate. Lasa-ma in club cu muzica buna, si-ti dansez pana dimineata. Pune-ma sa dansez dupa o coregrafie…da-mi 6 luni si sunt sanse destul de mari sa-mi si iasa.

Ma inscrisem anul trecut la un curs de street dance…cand coregrafia a devenit complexa, am renuntat. Devenise prea stresant. Cand am vazut balet in lista de cursuri de dans nu ma simteam suficient de slaba.

Si pe bune acum, balet pentru adulti?

Oh, da! Balet pentru adulti! Sunt deja la al doilea sezon de cursuri, am inceput lunea de la 18:00, acum fac balet si joia in pauza de pranz. Si sa fie bine, ca sa nu fie rau, vinerea merg si la o ora de dans contemporan, unde pana la urma tot pozitiile din balet sunt baza. Nu ma astept sa ajung vreodata sa fiu stare sa dansez vreo coregrafie cap coada, fie balet sau dans modern.

Dar acum stiu sa apreciez efortul din spatele fiecarui dansator profesionit. Si cand sunt in contra-timp cu colegele, cum se intampla aproape de fiecare data, zambesc si continui.

Nici n-am devenit vreo gratioasa, dar spatele meu e cel mai recunoscator. Nu cred ca am stat vreodata atat de dreapta cum stau acum. Nu am avut niciodata picioare mai puternice ca acum. Imi incordez inclusiv firele de par cand trebuie sa fac un gand plié in pozitia a 5-a sau un relevé. Cu mainile nu prea ma inteleg, mi se pare ca n-am degetele suficient de lungi ca sa stau frumos in pozitii.

La fiecare ora, invat cumva sa am mai multa rabdare, sa fac miscarile lin si fara graba. Sa fiu prezenta cu totul, inclusiv cand uit sa respir ca sa mentin pozitia. Si nu are legatura deloc cu greutatea. Puteam foarte bine sa fi inceput cursurile cand aveam inclusiv +70 de kg. Nu are legatura nici cu varsta. Are legatura ca faptul ca daca iti doresti sa faci ceva,

just do it.

Mai ales daca e ceva ce-ti doreai de mult, poate chiar de mic(a) dar ceva te-a impiedicat. Macar incearca sa vezi daca-ti place. Fie ca e facultatea aia la care ti-ai dorit sa mergi, dar cumva ai facut alta, fie ca e un curs de pictura desi crezi despre tine ca n-ai talent, sau vreun curs online de progamare.

Si da, (poti) fac(e) balet la 34 de ani. Si sunt al naibii de manadra de asta.

Un an in 12 luni

Noiembrie

“Tell me somethin’ girl,

Are you happy in this modern world?

“…atunci pleaca!”

Si-am plecat. Cu inima-ndoita, cu sufletul paralizat.

Sunt certata. Incerc la randul meu sa cert. Ma uraste. Nu-l urasc. Vreau sa-i bine. Mi-as dori sa-mi spuna din cand in cand “stai linistita, sunt bine.”

Nopti nedormite intr-o casuta straina, dar un pic a mea, perne jilave, intr-un pat in care nu am stiut cum sa dorm singura.

Incep sa ma descopar prin tine. Tocmai prin tine. Cine-ar fi crezut. La naiba! Uitasem cum e, cred cumva ca nici n-am stiut vreodata. Mi te las. Amandoi schiopatand, incepem sa dansam. E devreme, e mult prea devreme. Dar shirazul e bun.

Decembrie

Un dute-vino in pasi de dans. Ne place si nu ne place. Vrem si nu vrem. Cand te chem, vii, cand ma chemi, vin. Am nevoie de tine, ai nevoie de mine.

Ma mut acasa. Miroase a mine.   

Ianuarie

Incep…ezitand…cu pasi mici.

Invat sa las totul sa treaca prin mine. Din cand in cand mai plang. Din cand in cand rad. Ma simt singura. Sunt cu tine.

Framantari. Ganduri. Intrebari. Incercam sa oprim muzica. Nu mai dansam o vreme. Dar noi nu avem mereu nevoie de muzica. Noi dansam oricum, uneori chiar si pe langa ton.

Februarie

Prima vacanta singura. Incepe sa-mi placa.  Fac jogging in El Retiro si pe Champs-Élysées. O admir pe Guernica la Reina Sofía, mananc pimientos de padron si beau vermú la fiecare masa. Mananc eclere pe strada. As manca magret de canard la orice masa. 

“Your visa is approved!”

Tot dansam, desi ma calci pe picioare pana ma doare. Oprim muzica o vreme.

Martie

Miroase a primavara. Scot la purtat paltonul rosu.

Il cunosc pe el. Apar primii fiori. Zambesc tamp, a indragosteala.  

Aprilie

Uit sa merg. Plutesc. Sunt fericit de indragostita. Nu mai sunt numai eu, suntem noi acum. Il ador. I-o spun. Ma adora. Mi-o spune. 

Mai

Alerg in Central Park. Imi cumpar un ruj de la Macy’s, discuri si cercei de pe strada in Harlem. Beau un Manhattan la Raibow Room. Ii vad pe Jeff Daniels, Brian Carston, Adam Driver pe Broadway. Imi fac selfie-uri pe 5th Avenue, sus pe Empire State Building si in fata Casei Albe.

Dansam timid online…la distanta.

Mi-e dor de el in fiecare zi. 

“Welcome home”. Acasa e unde imi gateste seara, unde ma saruta de noapte buna, e locul unde ne bem cafeaua in fiecare dimineata.

Si totul se duce dracului. Adevarul taie in carne vie. Adevarul zdrobeste. Zile la rand plang in hohote. Sparg un pahar. Cu furie. Pentru prima data pentru ca vreau. Traiesc adormita.

Esti acolo. Dansam asumat. Am nevoie de tine. Ma lasi sa profit. 

Iunie

Se intoarce. Are lucruri nespuse. Plang cu sughituri. Plange. Se caieste. Promite. Il cred.

Aflu muntele. Ma strangi in brate. Nu vreau sa dom singura.

Iubirea incepe sa doara. Incep sa (ma) mint.

E bine la tine in brate. Mereu a fost. Ce vrei de la mine? La naiba!

Iulie

Continui sa (ma) mint. Ca mi-e bine. Ca imi merita lacrimile. Ca pe el il vreau. Ca il vreau langa mine. Nu (ma) inteleg. Il am langa mine putin cate putin, niciodata de tot. Nu-l voi avea niciodata de tot. Zbor si cad. Cad si zbor.

Refugiul meu esti tu. Ma certi. Ma alint(i). Pana la urma ce vrei de la mine?

August

(Ma) decid. Doare. Plang…asumat si a limpezire.

Imi oblojesc(ti) ranile la tine-n brate. Pana la urma ce vrei de la mine? Nici nu ma lasi, nici nu ma iei.

Incep.

Septembrie

“Ce norocos esti!”

Si pana la urma, ce vrei de la mine? Nimic. Prima data intr-un an de zile, imi dau voie sa te las. Imi pare rau ca nu am stiut sa-ti fiu de ajuns. Si ti-o spun. Dar ce nu-ti spun e cat m-ai dezamagit. Dar asta (ma) face sa-mi fie mai usor sa nu te mai stiu atat de aproape.

Ma mai gandesc din cand in cand la tine.

Incep

…sa-mi fie bine cu mine.

Octombrie

In Amsterdam trebuia sa mergem impreuna. Trebuia sa facem multe impreuna. Trebuia sa fim fericiti, eu si el.

Prima data in 5 ani cand sunt singura de ziua mea. Si totusi…n-am fost singura. Si mi-a fost bine. Bine de tot.

El imi trimite un mail, scris in graba.  La tine totul e tacere. Tacerea doarea, dar (ma) face bine.

Mi-e dor de el, ma gandesc la tine. Mi-e dor de tine, ma gandesc la el.

Imi pictez primul tablou, “dansatoare in lumina.”

Noiembrie                          

N-am net acasa de doua luni.

Luni seara balet. Joi in pauza de pranz balet. Joi seara yoga. Vineri in pauza de pranz dans contemporan.

De Craiun zbor la soare.

Mi-am luat de la Paris pensule si tempera.

Traiesc. In sfarsit. Cu ochii deschisi.

Pentru prima data intr-un an de zile.

Pe ritmul meu. Impefect si in afara tonului deseori.    

Noua luni

In facultate am invatat ca in lead ar trebui sa ai acel ceva care captatio benevolentiae. Si am inceput de la titlu…cu 9 luni. Totul incepe de la 9 luni. Vietile noi incep de la 9 luni. Si, am reusit macar un pic sa-ti captez atentia?

Pe 17 decembrie 2018 si eu incepeam…incepeam sa fiu acasa.

Acasa e un apartament micut si cochet, la ultimul etaj cu fler de mansarda, intr-o cladire veche cu scari inalte de lemn, care scartaie din cand in cand, cu un pod prafuit, in care mi-e frica sa urc (am reusit doar sa arunc in el de pe scara niste cutii goale).

Dusumeaua imperfecta de lemn masiv, ferestrele rotunde, mobila alba, de serie m-au primit asa cum eram atunci, agitata, nauca, in cautare de liniste si de directie.

Dupa noua luni sunt mai putin agitata, inca un pic nauca, mai linistita si pe-o oarecare directie, dar acasa.

De cum intru pe usa, intr-un apartament putin schimbat pe ici pe colo, cu pete de culoare si prea multe gauri in spatele celor cateva tablouri cu afise din Friends, imi simt mirosul, imi recunosc urmele si simt ca am ajuns acolo unde mi-e locul.

In bucataria mea, din care primavara ma hlizesc la veveritele din copaci fac din cand in cand cate-un chec, imi fac salatele din fiecare seara sau sparg din neatenie pahare.

Sufrageria, cu biblioteca improvizata din cutii de vin in care imi tin intreaga avere, cartile, cu baloanele cu aer cald atarnate de lustra, m-a vazut plangand in hohote, m-a vazut razand din toata inima, m-a vazut dansand pe muzica de la pick-up, m-a vazut facand si desfacand planuri, a auzit declaratii goale si promisiuni uitate. Sufrageria mea a vazut Friends de doua ori deja anul asta. Si inca mai e timp. Ma si intreb cum de nu m-a convocat la o discutie mai serioasa.

Baia, cu oglinda mare si loc de lasat paharul de vin cand ma las sa alunec in spuma de lavada, ma primeste in fiecare dimineata cu toate imperfectiunile, trupesti si sufletesti. Acolo am si cantarul 🙂

Daca-ar exista psihologi pentru apartamente si case, dormitorul ar fi primul membru pe care l-as sfatui sa mearga la terapie. Oh, saracutul cate-a mai vazut…M-a vazut dormind linistita de prea putine ori, m-a vazut treaza nopti intregi, ascultand sunetul tramvaiului de prea multe ori, m-a vazut bucurandu-ma de o carte buna sau de vreun film mai serios cufundata intre perne, m-a vazut singura, trista si tulburata, ghemuita doar pe-o parte de pat, dar m-a vazut si linistita, fericita, alintata, bucurandu-ma de mirosul astenuturilor proaspat spalate.   

In 50 metri patrati e o parte din mine. E locul in care ma dezbrac de toate si incerc sa fiu…eu…perfecta si imperfecta in acelasi timp.

Septembrie

Mereu mi-a placut la scoala. Atat de mult incat abia asteptam sa se termine vacanta de vara si sa ma intorc in clasa (asta si poate pentru ca mereu mi se parea ca vacantele mele la tara erau plictisitoare).

Asa se face ca mereu vedeam luna septembrie ca un nou inceput. Ca atunci cand incepi o pagina noua in caiet, cand ai grija sa tragi linia perfect dreapta, cand te dai un pic pe spate si-ti admiri primul rand, inceput cu aliniat, cand ai grija sa scrii cel mai ordonat…dar doar pe prima pagina ca de la a doua nu mai tii cont de nimic si nu vrei decat sa apuci sa scrii repede dupa dictare.

Si sentimentul de nou inceput se pastreza si acum. Si daca mai vine peste un pic de curatenie sufleteasca, apai e clar ca nu poate decat sa fie un inceput nou.

Si ce-ar presupune un nou inceput? Fiecare cum si-l vrea. Inceputul asta de mijloc de an mi-l doresc mai linistit, mai calm, cu mai multa introspectie, cu mai mult curaj sa pun da, dar si nu, sa nu-mi mai inec dorintele, sa am mai multa incredere in ce-mi doresc si sa am rabdare. Rabdare cu mine, rabdare cu trairile mele, rabdare cu cei din jur, rabdare cu trairile lor.

A si-mi mai doresc sa ma tin naibilui de scris. 

Prefata

Am copilarit la tara. Sau mai bine zis in primii 7 ani, am locuit la tara. Tot Universul meu era construit in jurul casei cu 4 camere, curtii cu magazia, patulul si supronul unde stateau la rece tuica, vinul si bulionul facut peste vara, grajdului in care ma intalneam in fiecare zi cu Steluta si Neagra sau cu turmele de oi si caprite, gradinii de razoare, celei cu vie si prunii care mi-au mancat zile intregi de vacanta, lacului care in fiecare vara aproape seca la ce seceta era, campului cu porumb din care nu era vara sa nu adunam fasolea, padurii in care imi petreceam zile intregi cu vacile si caprele. Pana la 7 ani singurele orase in case fusesem erau Scornicesti (da, da, e oras), Slatina si putin in Turda, o incercare esuata a alor mei sa ma civilizeze mult prea devreme.

N-am avut gasca cu care sa fac tot felul de prostii, prietenii mei erau toti vecinii pe la care uneori mancam la pranz, pentru ca la ei ciorba de fasole parea mai buna.

Pe-ai mei ii vedeam rar, doar in vacante. Dar am avut norocul sa-mi petrec anii cei mai liberi langa doi bunici care m-au crescut bine. De la tataie am invatat sa fluier si sa cos, de la mamaie sa fac mancare la tuci si sa-mi fie dragi Liviu Vasilica si toate oalele, ulecele si lingurile de lemn frumos pictate.

In astia 7 ani am invatat sa citesc ceasul pe camp dupa avioanele de pe cer, sa man o cireada de vaci sau oi, sa intorc fanul cu furca, sa folosesc sapa, lopata sau harletul, sa scot tuica sau vin din damigeana (cateodata mai aluna un pic si pe gat), sa ma bucur de orice evenimente care perturba linistea satului de la sarbatori mari, la nunti sau inmormantari, sa zic buna-ziua oricui intalneam pe drum sau sa ciupesc cozonacii proaspat scosi din cuptor, cat sa nu-si dea nimeni seama.

Timp de 12 ani, m-am intoars acasa in fiecare an, pe ceas, pe 16 iunie si stateam pana pe 14 septembrie, dar mereu mi se parea ca vacantele mele erau lipsite de aventura, fata de toti colegii mei care-si petreceau verile cu prietenii de la bloc, la munte sau la mare sau la tot felul de cursuri simandicoase.

Abia tarziu am realizat cat de norocoasa am fost. Dar nu mi-a luat mult sa-mi recunosc ca acolo, intr-un sat neinsemnat din Olt, e locul meu de acasa unde ca prin magie imediat ce intru pe poarta devin copil.