Month: March 2015

Jobmesse în Frankfurt

…sau cum am lăsat un CV și am reușit să plec cu o carte de vizită.

Când ne-am hotărât să-l urmez pe V. în Frankfurt, am plecat destul de încrezătoare că n-ar dura așa mult până să-mi găsesc un job într-un oraș atât de cosmopolit și internațional cum e Frankfurtul. Și au trecut aproape 3 luni….între timp mi-am mai temperat așteptările și chiar obiectivele. Lucrurile se mișcă, dar nu atât de rapid pe cât mi-aș dori. Nu vreau să mă lansez în estimări de timp, așa că iau fiecare oportunitate așa cum mi se arată și să încerc să răspund cât mai convingător cu un CV sau scrisoare de intenție.

Îmi puneam ceva speranțe în Târgul de Joburi mai ales că pe lista de expozanți erau tot felul de companii foarte mari: Fraport, Lufthansa, Adecco, DB sau VW. Și cu toate astea la fiecare stand la care am fost, m-am lovit de părerile de rău că-și doresc angajați care să aibă un nivel avansat de limbă germană. Așa că nu am reuși decât să las un CV la o companie de logistică care lucrează cu România și am plecat cu o carte de vizită de la Adecco.

Exemplu de atitudine de neamț: la standul Fraport sunt întâmpinată frumos de un domn la costum, se prezintă, eu o dau imediat pe engleză și văd cum își schimbă total atitudinea și-mi răspunde sec că trebuie și germană pentru un job la ei. Și nici măcar nu știa că sunt din România.

Diferențe față de târgurile de joburi din România:

  • puține standuri, însă nu era foarte aglomerat, companiile au fost alese foarte bine (companii mari, oportunități multe de angajare sau de intership-uri)
  • fiecare stand încerca să iasă cu ceva în evidentă și plecai cu mici atenții: sacoșe de pânză, bomboane, brelocuri, mascote
  • nu doar tinerii căutau job, am văzut o mulțime de domni la costum care se învârteau printre companii și nu păreau să fie organizatori
  • se pune foarte mult accent pe interacțiunea cu recrutorul, nu doar să lași CV-ul în mers
  • foarte multe workshop-uri organizate în cele două zile
  • oportunități de a-ți face poze profi pentru a le atașa profilului
  • Live Matching, sesiuni de interviu on the spot pentru a vedea dacă te-ai potrivi la o anumită companie

Din ziare citire, au fost 5000 de vizitatori în cele 2 zile de târg, fără să dea senzația de super aglomerare sau de lucruri făcute în viteză. Calitate mai presus de cantitate. Cu o rată a șomajului de 4.7% în ianuarie 2015.

 

 

Photo credis: https://www.facebook.com/jobmessedeutschland

Still…(insert name here)

Mereu am considerat-o pe Julianne Moore ca fiind femeia frumoasă ce poate fi luată ușor ca model. Pentru că are acea frumusețe ce se regăseșe în noi toate, blonde, brunete, slabe sau mai plinuțe, înalte sau mai scunde. O frumusețe naturală, degajată, simplă, dar nu simplistă, ce iese din tiparele catwalk-ului.

Și a știut atât de bine să ne arate această frumusețe în Still Alice. Filmul e o odă închinată vremelniciei vieții. Oricare din noi poate fi Alice. Oricare din noi se poate trezi înlăturat din prezent și aruncat în termnița propriei gândiri atemporale.

Și totuși uităm atât de ușor, în mod conștient, de prezent și intrăm voit în capcanele trecutului și mai ales ale viitorului. Pentru că prezentul ajunge să nu mai fie suficient. De ce?

Ce-ar fi dacă ne-am opri un pic și ne-am concentra chiar și pentru câteva minute la ceea ce însemnă viața acum, în clipa asta?

2 luni, 2 săptămâni și 2 zile în Germania

Chiar și Moromete avea o relație specială cu timpul. Eu de ce n-aș avea? Uitându-mă acum pe calendar, îmi dau seama că primele luni din noua viață au trecut pe lângă mine ca un tren ICE. Totul e nou – țara, oamenii, supermarketurile, lipsa și dorul rutinei din țară…dar și entuziasmul descoperirii. Aflu lucruri noi despre mine și despre ei în fiecare zi. Ce-am aflat despre ei până acum:

  • Ordinea, disciplina, punctualitatea la nemți….au rămas proverbiale. Și pentru ca nu vreau sa vorbesc în termeni abstracți, am și exemple. Se făcea că ne sună cei de la O2 să ne spună că va veni cineva să verifice liniile telefonice “mâine” între 12:00 și 16:00. Așadar, no going out. Se face 2, se face 3, se face 3:30, 3:45, 4. Tot timpul asta n-am părăsit perimetrul ușii de la intrare. Când să-mi văd de treabă că nu mai vine nimeni, sună omu’ de la telefoane. Era 16:15. Întâmplarea, întâmplărilor vine de la…Poștă. Nemții au o pasiune pentru poștă. Totul la ei se trimite prin poștă, de la acte trimise de diverse instituții, carduri de sănătate, sau contracte. În povestea de față se făcea că printr-o conjunctură fericită, zic eu acum, aflu că nu primesc nimic prin poștă. Mă duc la oficiul poștal de lângă noi, unde oamenii mă înțeleg, dar n-au cum să mă ajute. M-ar fi sfătuit să mă duc să vorbesc cu poștașii direct, dar nu prea știu engleză. Imi dau totuși un număr de hotline unde primesc un sfat genial. Cum de nu mă gândisem și eu până atunci…să-i contactez pe toți cei care mi-au trimis scrisori, să vorbească la poștă, poșta să le returneze scrisorile mele și apoi sa le retrimită. Noroc că am pândit poștașul într-o dimineață, care Doamne-Ajută vorbea engleză și măcar am primit una din hârtiile importante. Pentru restul…trebuie să mai fac cercetări.
  • Biciclistul e regele șoselelor. Toată lumea e pe bicicletă. Tineri, bătrâni, mame cu copii, cu scăunele sau acariciuri atașate în care odrasla doarme. Ai bicicletă, ai respect în trafic. Ai pista ta, fie separat pe o zonă de trotuar, fie pista e direct pe șosea. La semafor vei avea mereu prioritate și n-o să cam vezi claxoane de la șoferi că n-ai plecat în secunda -1 de când s-a făcut verde.
  • Nemților le plac mașinile.…mașini puternice, producție internă. Sunt pline șoselele de BMW-uri și Mercedes-uri. Ultimele generații, scumpe, bine întreținute. Și pentru că le plac mașinile, le și place să fie civilizați în trafic. Sunt răbdători, calmi și nu claxonează decât când e nevoie. De asta sunt și atat de multe femei în trafic. Tinere, în vârstă, aranjate sau nu, la volanul unui SUV sau al unui Mini.
  • Nemților le place odihna. Și uite așa duminica supermakaturile și mall-urile sunt închise. Mai rămân dechise benzinăriile și câteva restaurante prin centru. Și iată cum sâmbăta toată lumea e pe Straße, la mall, la Ikea sau la supermarket.
  • Toată lumea aleargă. Pe frig, pe ploaie, în pauza de prânz, dimineața sau spre seară, expați sau nemți get beget, în grupuri, sau singuri, tineri sau cărunți. Și pe toți ai să-i găsești pe râu.
  • Nu pleci niciodată de acasă fără umbrelă. Umbrela e cel mai chic accesoriu în Frankurt. Ai să ajungi să vezi soarele mai mult ca-n Londra și ploile sunt mai calde, dar ia umbrela cu tine.
  • Bio, și nu numai. La supermaket găsești de toate pentru toate buzunarele.Și nici pe ei nu i-a ocolit mania produselor bio. Dacă în supermarketuri sunt doar câteva rafturi bine semnalizate, exista și magazine dedicate în întregime produselor bio. Și nu au doar siropuri și dulciuri. Au de toate: cârnați bio, pizza congelată bio, pui bio sau biscuiți bio.
  • Benzină ieftină, autobuz scump. Benzina și motorina la pompă sunt în jur de 1 Euro și ceva. În schimb, un abonament pentru transportul în comun depășeste 80 de euro pe lună. Dar…e valabil pe orice mijloc de transport în oraș – metrou, tren, tramvai, autobuz, dacă ieși din oraș cu trenul plătești doar diferența de cost, iar după 7 seara mai poți lua pe abonamentul tău încă un adult și oricât de mulți copii și te poți aștepta ca nu de puține ori să fie respectat orarul afișat în stații. Se aude și la Metrorex?
  • Cea mai bună mâncare, e aia pe care ți-o faci acasă…sau o mănânci în restaurantele etnice – italienești, spaniole, indiene sau thailandeze. Asta dacă cumva chiar îți place varza murată caldă, alături de un cârnat uleios gătit într-o rulotă.
  • Reciclează. Ieșeam într-o zi din bloc și unul dintre sutele de vecini pe care nu-o să ajungem să-i cunoaștem vreodată, ținea cu grijă un pahar spart și mergea tacticos până la pubelele de recilat sticlă. Cutiile și cartoanele, inclusiv cele de ouă se aruncă separat în pubelele destinate exclusiv lor. Și nu mai spun de PET-uri și sticlele de la supermarket. Cumperi o sticlă de suc? Ai să vezi pe etichetă prețul + 0,25 cenți (sau cât e cazul) sticla. Bani pe care îi recuperezi dacă aduci sticlele înapoi la magazin și le reciclezi în aparatele speciale. La final primești un bon. Poți cere banii, sau îl folosești la casă.
  • Sfântul Zeil. E un fel de Champs Elysee. Magazine scumpe, magazine ieftine, McDonalds, KFC, Burger King, cârnați, muzicanți pe care îi bănuiesc a fi români, mascotele cu Mickey și Minnie cam mizerabile, vânzători de baloane sau cei care încearcă să prostească turiștii cu o foarfecă și o bucată de hârtie, standuri cu Biblii protestante. Toată lumea e acolo, inclusiv o mulțime de români care se amestecă cu polonezii, rușii, arabii sau sutele de turiști asiatici.
  • Medicul care îți intinde mâna. La propriu. Înainte să te invite să iei loc în cabinet te salută întinzând mâna. La fel și în alte instituții. Funcționarii care au un birou și nu doar un ghișeu, te primesc la ei la birou, dând mâna cu tine, politicos.
  • Știi ce înseamnă genau, știi germană. Nici chiar așa, dar oamenii aștia au o obsesie cu acest cuvând care nu înseamnă nimic altceva decât “exact”, în toate formele lui. E 12 fix? Folosești genau. Îi spui cuiva, da exact ai drepate. Folosești genau.

Acum câteva săptămâni citeam titluri că Angela Merkel a recunoscut la întâlnirea cu Iohannis că în Germania vin și mulți români bine pregătiți. Vin. Și sunt mulții din ei care deja s-au integrat foarte bine aici. Dar nu sunt vizibili. Pentru că mai tare se aude orchestra de pe Zeil sau nenea care cântă pe un pod la acordeon sau cei din supermaket care strigă printre rafturi unul la altul ce să cumpere.

Cover photo credits: http://commons.wikimedia.org/

Venezia for two, please!

Citeam acum ceva vreme pe unul din blogurile de travel preferate (Mihaijurca.ro) un top al destinațiilor în care să mergi în 2. Iar Veneția nu putea fi exclusă din top. Un city break primăvăratic la începutul lui martie 2014 a fost și prima noastră destinație împreună.

Cu ghidul în mână și rasfoit cât să știm pe unde să mergem în 5 zile, ne-am îmbarcat voioși pentru o experiență de călătorie greu de uitat. Planul făcut de acasă includea o excursie de-o zi în Verona, la doar 30-40 de min cu trenul de Veneția, și musai cu vaporetto pe Insulele Murano și Burano.

Primul sfat: înarmează-te cu răbdare. Veneția e super turistica și uneori chiar sufocantă în zonele hiper cunoscute. Până la urmă orice turist, fie el chiar și călător va ajunge să se oprească în San Marco, va sta la rând pentru poze pe Rialto și cu Grand Canale, va ține o coadă în loc ca să pună pe Facebook o poză cu Puntea Suspinelor sau se va minuna de splendoarea Lagunei de sus din Campanile. Toate sunt un must…însă Veneția e mult mai mult de atât. După ce ai bifat tot ce scrie în ghid, lasă-l în hotel. Ieși în stradă și simte cu adevărat Veneția.

Al doilea sfat: nu-ți fie teamă să umbli pe cărări nebătătorite de turiști. Doar așa ai să simți Italia autentică. Cu rufe întinse peste stradă de la un balcon la altul, sau chiar în fața ușii de la intrare, cu școlari care se joacă într-un parc de cartier și ecoul bucuriei lor că e week-end, cu tarabele cu fructe și legume sau Piața de Pește. Ia masa de prânz în mers cu o felie de pizza și nu uita să mănânci pe săturate patiserie venețiană (personal favorite: cannoli cu vanilie). Seara, bea un pahar de vin în fața unui pub arhiplin și ascultă muzicalitatea limbii italiene.

 

Murano și Burano

Două accesorii atașate Veneției care s-o pună și mai mult în valoare. Ambele sunt bine conectate cu Veneția, vaporetto având intervale bine stabilite. Însăși călătoria de câteva minute prin lagună e o încântare.

Murano e renumită pentru atelierele de sticlă și pentru brizbrizurile super colorate. Evident că nu te poți abține să nu-ți cumperi ceva. Partea bună: de toate pentru toate buzunarele, de la accesorii micuțe, până la opere de artă valoroase din sticlă. Un ocol al insulei nu ar trebui să dureze mai mult de 3 ore, la pas mărunt, cu opriri pe băncuțe. Am ajuns chiar, fără intenție, într-un cimit. Părea mai degrabă a bibliotecă, cu mormintele aranjate frumos ca rafturile de cărți. Doar câțiva privilegiați își aveau piatra comemorativă direct pe pământ.

Burano – ce încântare de culoare și liniște. Ai zice că ai ajuns pe tărâmul ștrunfilor. Casele, fiecare cu personalitatea proprie, sunt vopsite diferit, deși parcă nu te deranjează la ochi că nu s-a ținut cont de nici o regula de asociere a culorilor. Aici am văzut cele mai multe pisici pe stradă. Semn că e o insula prietenoasă cu personalitățile alintate și veșnic somnoroase.

Verona

Mult zgomot pentru nimic. Nu mă înțelegeți greșit, aș bate fiecare colțișor de Italie și nu m-aș plictisi. Dar secretul unei descoperiri stă tocmai în a nu sta la coadă să atingi sânul Julietei ca să ai noroc în dragoste sau să lipești cu gumă un bilețel pe perete. Mă întreb oare câți din cei care jung în Verona se depărtează de centru și se bucură de verdeața parcului care stăjuiește orașul sau se lasă pierduți pe straduțe.

De fiecare dată când ajung în Italia, nu pot să nu mă gândesc la Eat, Pray, Love și la “attraversiamo”. Pentru mine asta e Italia, indiferent de zonă sau de oraș: pizza, paste, un vin bun frisante și bucuria lui dolce far niente la el acasă.

Credits cover photo: https://www.facebook.com/veniceinitaly

Sibiul teatral

Se zice că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, universul conspiră să ți se întâmple. De câtiva ani tot citeam despre minunățiile care se întâmplă în Sibiu în timpul Festivalului Internațional de Teatru, dar niciodată nu am avut bunăvoința să bat drumul până acolo.

Dar îmi doream. Și universul s-a ținut de capul meu până când am ajuns să-mi împlinesc o dorință. Și soarta a făcut ca pe lângă bucuria unui oraș cum e Sibiul, să mă aflu și în balerini de fericită câștigătoare a 2 nopți de cazare la Novotel Sibiu și acces la 2 spectacole. X2

Sibiul în timpul FITS se transformă. Frumusețea-i pusă în valoare, iar spectatorii de pe străzi devin una cu orașul – zâmbitori, calzi, prietenoși, interesanți, liberi. Se lasă în voia bucuriei de culori când Omida Uriasă își face loc prin mulțime, salută Familia Oglindă și petrec cu alai fanfara. Copiii trec în doar câteva secunde de la teamă la fericire când încearcă să se apropie de Clovnii Uriași și refuza să mearga la somn pentru mai vedea încă o dată cum Dragonii pun stăpânire pe Piața Mare. Așa trec zilele la FITS. Așteptând ca teatrul să iasă în stradă și să-i ia pe spectatori pe sus.

Tot orașul respiră artă și devine pe de-a întregul o artă. Spectacolele stradale sunt adevărate reprezentații de sală, iar în spatele ușilor închise după gong se eliberează în aer praful de magie și încântare. Pe lângă zona centrală căutată de turiști pentru atmosfera vie indiferent de anotimp, în 3 zile am luat la pas în doi Sibiul mai puțin turistic. Ne-am plimbat prin cartiere cu străduțe înguste și porți colorate. Ne-am tras sufletul și am băut o bere într-un parc cu poteci parcă lăsate la voia întâmplării.

Pe lângă spectacolele de teatru de pe stăzile orașului, am ajuns și în spatele ușilor închise unde am avut noroc să găsim încă bilete la Mozart Steps regizat de Gigi Căciuleanu și unicul Faust al lui Purcărete.

Dacă pentru doi neștiutori în ale artelor și dansului, Mozart Steps ni s-a părut interesant, Faust a ajuns, cel puțin pentru mine, să redefinească ideea unui spectacol de teatru. Ofelia Popii, însărcinată și-a lăsat sufletul acolo pe scenă. De la locul în care e pus în scenă – fost hala industrială Balanța, până la muzică și efecte speciale trăite pe viu, Faust e mai mult decât un spectacol pe care să-l privești liniștit de pe un scaun confortabil. E înainte de toate emoție. E teamă, e încântare, e palpitație de inimă. E muncă de geniu.

Și nu uita, FITS 2015 – 12-21 iunie! 

 

Photo credits: https://www.facebook.com/FITSibiu

 

 

Lb. Germana 0 – 0 Eu

De aici am pornit, de la 0-0. Și fiecare din noi ne jucăm șansele la fiecare întâlnire. Mai e ceva până să ajungem la un rezultat echitabil. Deocamdată, Germana îmi servește numai ași, din când în când îmi mai câștig și eu câte un serviciu.

De unde apuci o limbă străină, când deja ai cam terminat cu școlile?

De la research! Afli, te documentezi, întrebi și la final alegi.

Indiferent de limbă, prima variantă o reprezintă centrele care cu asta se ocupă, să te învețe limbi străine. Pentru germană, din toate căutările făcute, prețurile au părut similare. Însă, probabil aș fi mers pe Centrul de limbi străine Ariel. De ce? Pentru că am avut o experiență foarte bună cu ei la modulul de limbă italiană, începători. Și în plus de asta, cursurile se țin în cadrul Facultății de Limbi Străine. Aș vrea să cred ca toți profii sunt la fel de mișto ca profa pe care am avut-o la italiană.

Institutele. Avem British Council, Institut Français, Institutul Italian și ajungem și la Goethe. Prețurile mi s-au părut foarte mari. Later edit: prețurile sunt la fel de mari și în Germania, în altă monedă, ce-i drept.

Asta pentru că limba e atât de grea? Dintre toate enumerate mai sus, institutul care are prețurile cele mai pământești e cel italian. Și British Council și cel Francez sunt destul de scumpe. Și aici am avut șansa să încerc Institutul Francez. Profi foarte buni, unul chiar nativ francez din Maroc, lecții interactive și fun. Aici vine o bila gri. La școală, am învățat altfel, temeinic, cu fișe cu regulile de gramatică, cu terminații tot repetate. La un institut cursurile sunt mult mai light. Gramatica nu se explică, ci te lasă pe tine să-ți dai seama cum se formează un timp compus și se pune accent pe foarte multă conversație la oră. Un curs de genul pare mai potrivit când ai trecut măcar de nivelul A1.

O variantă ok ca pret mi s-a părut și Casa Schiller, însă nu mă avantaja programul. O grupă începea cursul imediat ce se completa, fără să știi exact când.

Așa că am ales….meditațiile. În plus, față de același manual după care aș fi făcut probabil și la Goethe am înțeles niște reguli de gramatică, mi-am făcut nesperatele fișe de cum se acordă articolul la Acuzativ și Dativ, care încă nu mi-au devenit cei mai intimi prieteni, dar am și rezolvat exerciții în care am avut să desenez o masă ca să arăt că știu ce înseamnă Tisch:)

Indiferent de metoda aleasă, să începi să înveți o limbă străină când ai cam terminat cu școlile, devine o aventură. Începi entuziast, te bucuri când recunoști în filme cuvinte, pui întrebări ești mai curios, dar te mai apucă și panica când compari cu celelate limbi pe care le cunoști deja și-ti dai seama că merge destul de greu. Important e să nu renunți, să alegi cea mai bună metodă și să-i dai bătaie. Când am fost a doua oară în Frankfurt în toamnă, am putut în aeroport că vorbesc „ein bisschen” limba germană sau să-i spun taximetristiului adresa cu tot cu Straße.

Am plecat în bagaj cu Germana nivel A1 cât să mă înscriu aici la cursuri de integrare la nivelul următor și cât să am conversații minimale la supermarket, la diferite instituții sau pe stradă.

De la 10 la 21…kilometri

A pornit de la un pariu cu mine, să-mi demonstrez că dacă-mi pun mintea pot. Și am putut. Obiectivul principal: să termin primul semimaraton, în cele 3 ore alocate cursei. Dacă treceai finish-ul după cele 3 ore, erai descalificat.

Dacă în primăvară, pentru primii 10km antrenamentele au fost mai haotice și mai puse pe distracție, pentru un semi am vrut să-mi impun mai multă disciplină în tot: hidratare, alimentație, echipament și antrenamente sistematice cu distanțe crescute progresiv de la o săptămână la alta. În cele 2 luni de antrenament, sfaturile lui Andrei Roșu mi-au devenit mantră și am încercat să le urmez acolo unde știam că am carențe – în special la hidratare, alimentație și stil de alergare.

Program de antrenament
Un semimaraton nu e joacă. Dar nici imposibil. Trebuie un pic mai multă disciplină. Iar V. s-a dovedit din nou un adevărat antrenor, de la distanță de data asta. Acum eram doar eu cu mine pe aleile din Herăstrău. Disciplina am încercat s-o impun încă de la calendarul de antrenamente. Era august când am început. Deci alergări dis de dimineață sau seara târziu. Așa am ajuns să am duminica dimineața în jur de ora 8:00 (și eu nu sunt o persoană matinală) turele de parc și în mijlocul săpămânii turele de la pista de alergare de la Lia Manoliu, cea mai faină suprafață de alergare.

Chiar dacă aveam de mers câteva stații bune cu 335 în colanți nu am putut să renunț la Herăstrău. În primul rând, pentru că era locul nostru de alergat, în al doilea rând pentru că cei 6km pe tură dădeau senzația de finish și crește inima-n tine când realizai că ai reușit mai mult de o tură, și nu în ultimul rând pentru că diminețile parcul miroase a proaspăt, aleiile sunt goale și ești tu cu alții ca tine. A fost foarte ușor în Herăstrău să cresc progresiv distanțele de la săptâmână la săptămână, cu un ultimul antrenament înainte de cursa de 17 km.

În mijloc de săptămână imi setasem antrenamentele așa zise ușoare la pistă. Nu mă forțam să alerg mai mult 3-4-5 km. Din nou pista în fiecare seară era plină și nici nu mergeam singură. Microbul alergării ajunsese până atunci și la tata și frate-miu care și acum ies cel puțin o dată pe săptămână la o alergare. Marea bucurie e că am reuși să-i conving să se înscrie la prima cursa oficială, în mai la Semimaratonul Internațional, cursa de 10K.

Alimenație și hidratare
Cărțile de dezvoltare personală spun că daca faci repetat un lucru mai mult de 21 de zile, îti va intra în rutină. La început mi se părea imposibil să beau minim 2 litri de apă pe zi. Acum nu. Înainte, dacă nu aveam o masă copioasă de seară care să-mi răsplătească ziua de muncă, eram nemulțumită. Acum nici nu se mai pune problema. Am renuțat la obiceiul de a bea cola în fiecare zi, am redus pâinea și mi-am transformat cinele în mese frugale și vitaminizate. Și a funcționat. Am reușit să ajung la o greutate optimă și fiecare decizie luată m-a ajutat să-mi îndeplinesc obiectivul.

Cursa
Mă emoționez ușor și nu pot s-o ascund. Am o față înzestrată cu darul de a transmite aproape tot. Cursa a avut loc duminica dimineața. Am avut grijă să mă trezesc cu minim 3 ore înainte, să mă hidratez bine și chiar să și mănânc (cum zicea o reclamă, Addida Torsion – Dacă vrei poți). Drumul cu metroul până la start mi-a mai domolit emoțiile și gandurile negative (dacă mă împiedic, dacă mă pierd pe traseu, dacă mi se face rău). Ca și alții la ora aia în metrou, ne purtam cu mândrie numerele de concurs. Inainte de cursă am făcut un training cu familia și i-am poziționat strategic pe traseu cu sticlele de Getorade – mama fix la jumătatea cursei, la Lia Manoliu, tata și frate-miu la Unirii, pe ultimii kilometri și cei mai grei. Am avut parte și de susținerea părinților lui V. obișnuiți cu alergări și competiții.

Experiența unei curse…o recomand oricui…toți sunt veseli, fericiti că încearcă ceva nu credeau că ar putea vreodată, ești încurajat de pe margine de străini și nu mai vorbesc de plutonul fruntaș de gazele africane care parcă zboară și nu aleargă ca noi toți ceilalți. Chiar cu câteva zile înainte fusese doborât un nou record mondial la maratonul de la Berlin.

Primii 12-13 km au decurs bine. Cu muzică motivațională în căști (nelipsitul Eye of the tiger) și cu Roxana lângă mine într-o formă de zile mari. De la Unirii, pe ultimii 7-8 km a intrat în pluton tata, până la finish. La km 17 am început să scărțâi. Știam că or să înceapă să mă doară genunchii. Văzusem și la antrenamente când înțepăturile începeau la km 15. Acum durerea era mai acută, spate, genunchi, aproape că suspinam la fiecare pas. Dar nu voiam să renunț. Aproape că vedeam Finish-ul. În suspine și au-uri ieșite șuierând, am încercat chiar să grabesc ritmul pe final, cei care aplaudau pe margine parcă mă purtau în zbor. Și am ajuns. După 2h20 de alergare într-un ritm susținut, pe un traseu pe care un 104 îl face în 30 de minute (pe un singur sens de mers).

A urmat apoi Bengay la spate și la genunchi, gheață la genunchi și o medalie transpirată dar prețioasă.

Cum ajungi ușor in Frankfurt

Frankfurt nu e tocmai o destinație mult visată de vacanță, dar poate deveni doar prima escală spre una îndepărtată și exotică.

De cele mai multe ori, cei care își iau biletele de avion spre Asia, America sau Africa și le iau direct din București, fără a avea parte de bătăile de cap de a lega zborurile între ele. Dar ce te faci dacă esti mai aventurier și vrei sa economisești niște bani? Îți alegi tu singur segmentele de zborur și ai șansa să ieși mai ieftin.

Low cost spre Frankfurt via

Cel mai apropiat aeroport low cost de Frankfurt este Frankfurt Hahn, la 122km. Pe HHN zboră din România Wizz Air cu zboruri din Târgu-Mureș, Timișoara și Cluj.

De exemplu, în perioada 6-13 mai, TGM-HHN-TGM e 288 lei, cu toate taxele incluse și un bagaj mic de cabină. Vrei bagaj de cală, mai dai un pic. Și mai adaugi și transportul spre Târgu Mureș și înapoi și apoi din Hahn până la aeroportul internațional din Frankfurt.

O altă variantă low cost e să zbori în orașele din apropierea Frankfurtului.

Nuremberg la 225 km, cu Wizz Air din București și Cluj.

Din București sunt zboruri joia și duminica, începând de la 99 lei/segmentul.

Dortmund la 221 km, cu Wizz Air din București, Cluj, Craiova, Sibiu și Timișoara.

Din București, în fiecare luni, miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, de la 179 lei/segmentul.

Cu Wizz Air ar mai fi zborurile Cluj-Koln (la 197 km de Frankfurt). Memmingen e deja prea departe, la 341 km de Frankfurt.

Ar mai fi varianta Stuttgart la 204 km, cu Blue Air, marțea, joia, sâmbătă și duminica, pornind de la 177,99 lei, la care se mai adaugă taxe și servicii.

Dar dacă vrei să ajungi direct pe aeroportul principal din Frankfurt, cele două companii aeriene tradiționale Tarom și Lufthansa operează chiar și mai multe zboruri pe zi.

La Tarom, un preț OK e un maxim de 150 eur pentru un zbor dus-întors. Luat cu 1-2 luni înainte ai toate șansele să prinzi prețul bun. Și dacă mai prinzi o promoție ca cea precedentă care a blocat serverele Tarom, poți să dai și 99 EUR pe un zbor dus-întors.

Tarom are în fiecare zi a săptămânii, câte 2 zboruri pe zi, unul dimineața, altul după-amiaza. Plata se poate face online, în timpul procesului de rezervare sau în 24h, la agențiile Tarom, fără să plătești taxe suplimentare de rezervare. Taxa suplimentară o plătești când rezervarea o faci la o genție de turism sau agenție Tarom. E 30 eur/bilet.

În ceea ce privește Lufthansa, prețurile sunt pic mai mari decât la Tarom, însă cu mult mai multe opțiuni de zbor, inclusiv cu o escală. Și la Lufthansa, un preț mediu ar fi de 150 eur. Ce e peste, e deja prea mult și mai bine cauți o variantă alternativă, chiar și low cost.

 

 

Primii 10K

Întotdeauna am făcut lucrurile bine și de prea puține ori foarte bine. De cele mai multe ori cred că mi-a lipsit “the killer instinct” care să mă motiveze și să mă determine să ies din zona de confort încât să ajung să fac performanță. Când eram mică mama mi se tot dădea exemplu că ea a fost super ambițioasă și că își dorea mereu să fie cea mai bună. Eu n-am fost niciodată așa. N-aș zice că mi-a fost rău, dar uneori accept și intru în situații care să ma scuture un pic, să mă trezească din amorțeală, să mă arunce în arena cu lei și din care să ies cu zâmbetul pe buze că am reușit.

Nu am fost și nu sunt o fire sedentară, dar din nou, plăcerea confortului a făcut ca de fiecare dată să nu fac sport așa cum mi-aș fi dorit. Doar abonamentul la sală deja plătit mai reușea să mă scoată din casă. Se pare că asta imi trebuie. Un ceva, un cineva care să mă amenințe cu ceva și să ma urnească. Când imi povestea V. de atmosfera de la un semi sau un maraton, nu făceam decât să visez cu ochii deschiși și să-i admir pe oamenii care alergau la curse de jocuri olimpice. Până când m-am trezit pusă în fața unei situații nemaiîntâlnite – ori alergi, ori rămâi cu banii aruncați pe înscriere și sentimentul de nereușită.

Totul a început de la discuție lejeră, din care am ajuns la o concluzie: dacă ne antrenăm cel puțin o dată sau de două ori pe săptămână, devenea foarte posibil să reușesc să termin prima cursă de 10K de la Semimaratonul Internațional București 2014 în acea 1h30min alocată. Și așa au început antrenamentele de duminica dimineața din Herăstrău, indiferent de vreme, sau de lipsa de chef. Și acum țin minte cum după primii 300m voiam să renunț. Nu știam să respir, nu știam să-mi dozez energia, nu aveam disciplina finisherului. Însă ca niciodată, aveam două super motivații: eram deja înscriși la cursă (ca orice sportiv adevărat aveam să am tricou, număr de concurs) și V. s-a dovedit cel mai bun antrenor și clăditor de personalitate de învingător.

Dacă prima tura de Herăstău (de 6km) a mers cu chiu cu vai, la fiecare alergare simțeam progresele mici făcute, iar în două luni de antrenamente am reușit să ajung ca în cursa oficială să alerg 1h10min.

V. alerga pe lângă mine parcă plutind, fără oboseală, fără sete, fără dureri. După un semi și un maraton terminat, nici nu e de mirare că 10km i se păreau un antrenament obișnuit în parc (ar fi însemnat cam două ture de Herăstrău). Pe ultimii 300m s-a asigurat că sunt în stare să ajung la finish și s-a desprins.

Până la urmă el avea un alt obiectiv, un pariu cu el însuși să scoată timp bun. Obiectivul meu și pariul cu mine, era să termin.

Și am terminat. Cu ai mei și-ai lui V. pe margine făcându-ne galerie, cu limba scoasă de-un cot, cu picioarele tremunde, însetată….dar ce bucurie când am trecut de finish și mi-am primit medalia de învingător.

Și de atunci alergatul a devenit o rutină. Nu însă fără obiective clare căre să mă împingă de la spate dar care să mă determine să ies voit din zona de confort. Pentru că bucuria câștigării unui pariu cu sine întrece orice gând negru care te-ar putea determina să renunți.