Venezia for two, please!

Citeam acum ceva vreme pe unul din blogurile de travel preferate (Mihaijurca.ro) un top al destinațiilor în care să mergi în 2. Iar Veneția nu putea fi exclusă din top. Un city break primăvăratic la începutul lui martie 2014 a fost și prima noastră destinație împreună.

Cu ghidul în mână și rasfoit cât să știm pe unde să mergem în 5 zile, ne-am îmbarcat voioși pentru o experiență de călătorie greu de uitat. Planul făcut de acasă includea o excursie de-o zi în Verona, la doar 30-40 de min cu trenul de Veneția, și musai cu vaporetto pe Insulele Murano și Burano.

Primul sfat: înarmează-te cu răbdare. Veneția e super turistica și uneori chiar sufocantă în zonele hiper cunoscute. Până la urmă orice turist, fie el chiar și călător va ajunge să se oprească în San Marco, va sta la rând pentru poze pe Rialto și cu Grand Canale, va ține o coadă în loc ca să pună pe Facebook o poză cu Puntea Suspinelor sau se va minuna de splendoarea Lagunei de sus din Campanile. Toate sunt un must…însă Veneția e mult mai mult de atât. După ce ai bifat tot ce scrie în ghid, lasă-l în hotel. Ieși în stradă și simte cu adevărat Veneția.

Al doilea sfat: nu-ți fie teamă să umbli pe cărări nebătătorite de turiști. Doar așa ai să simți Italia autentică. Cu rufe întinse peste stradă de la un balcon la altul, sau chiar în fața ușii de la intrare, cu școlari care se joacă într-un parc de cartier și ecoul bucuriei lor că e week-end, cu tarabele cu fructe și legume sau Piața de Pește. Ia masa de prânz în mers cu o felie de pizza și nu uita să mănânci pe săturate patiserie venețiană (personal favorite: cannoli cu vanilie). Seara, bea un pahar de vin în fața unui pub arhiplin și ascultă muzicalitatea limbii italiene.

 

Murano și Burano

Două accesorii atașate Veneției care s-o pună și mai mult în valoare. Ambele sunt bine conectate cu Veneția, vaporetto având intervale bine stabilite. Însăși călătoria de câteva minute prin lagună e o încântare.

Murano e renumită pentru atelierele de sticlă și pentru brizbrizurile super colorate. Evident că nu te poți abține să nu-ți cumperi ceva. Partea bună: de toate pentru toate buzunarele, de la accesorii micuțe, până la opere de artă valoroase din sticlă. Un ocol al insulei nu ar trebui să dureze mai mult de 3 ore, la pas mărunt, cu opriri pe băncuțe. Am ajuns chiar, fără intenție, într-un cimit. Părea mai degrabă a bibliotecă, cu mormintele aranjate frumos ca rafturile de cărți. Doar câțiva privilegiați își aveau piatra comemorativă direct pe pământ.

Burano – ce încântare de culoare și liniște. Ai zice că ai ajuns pe tărâmul ștrunfilor. Casele, fiecare cu personalitatea proprie, sunt vopsite diferit, deși parcă nu te deranjează la ochi că nu s-a ținut cont de nici o regula de asociere a culorilor. Aici am văzut cele mai multe pisici pe stradă. Semn că e o insula prietenoasă cu personalitățile alintate și veșnic somnoroase.

Verona

Mult zgomot pentru nimic. Nu mă înțelegeți greșit, aș bate fiecare colțișor de Italie și nu m-aș plictisi. Dar secretul unei descoperiri stă tocmai în a nu sta la coadă să atingi sânul Julietei ca să ai noroc în dragoste sau să lipești cu gumă un bilețel pe perete. Mă întreb oare câți din cei care jung în Verona se depărtează de centru și se bucură de verdeața parcului care stăjuiește orașul sau se lasă pierduți pe straduțe.

De fiecare dată când ajung în Italia, nu pot să nu mă gândesc la Eat, Pray, Love și la “attraversiamo”. Pentru mine asta e Italia, indiferent de zonă sau de oraș: pizza, paste, un vin bun frisante și bucuria lui dolce far niente la el acasă.

Credits cover photo: https://www.facebook.com/veniceinitaly

Sibiul teatral

Se zice că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, universul conspiră să ți se întâmple. De câtiva ani tot citeam despre minunățiile care se întâmplă în Sibiu în timpul Festivalului Internațional de Teatru, dar niciodată nu am avut bunăvoința să bat drumul până acolo.

Dar îmi doream. Și universul s-a ținut de capul meu până când am ajuns să-mi împlinesc o dorință. Și soarta a făcut ca pe lângă bucuria unui oraș cum e Sibiul, să mă aflu și în balerini de fericită câștigătoare a 2 nopți de cazare la Novotel Sibiu și acces la 2 spectacole. X2

Sibiul în timpul FITS se transformă. Frumusețea-i pusă în valoare, iar spectatorii de pe străzi devin una cu orașul – zâmbitori, calzi, prietenoși, interesanți, liberi. Se lasă în voia bucuriei de culori când Omida Uriasă își face loc prin mulțime, salută Familia Oglindă și petrec cu alai fanfara. Copiii trec în doar câteva secunde de la teamă la fericire când încearcă să se apropie de Clovnii Uriași și refuza să mearga la somn pentru mai vedea încă o dată cum Dragonii pun stăpânire pe Piața Mare. Așa trec zilele la FITS. Așteptând ca teatrul să iasă în stradă și să-i ia pe spectatori pe sus.

Tot orașul respiră artă și devine pe de-a întregul o artă. Spectacolele stradale sunt adevărate reprezentații de sală, iar în spatele ușilor închise după gong se eliberează în aer praful de magie și încântare. Pe lângă zona centrală căutată de turiști pentru atmosfera vie indiferent de anotimp, în 3 zile am luat la pas în doi Sibiul mai puțin turistic. Ne-am plimbat prin cartiere cu străduțe înguste și porți colorate. Ne-am tras sufletul și am băut o bere într-un parc cu poteci parcă lăsate la voia întâmplării.

Pe lângă spectacolele de teatru de pe stăzile orașului, am ajuns și în spatele ușilor închise unde am avut noroc să găsim încă bilete la Mozart Steps regizat de Gigi Căciuleanu și unicul Faust al lui Purcărete.

Dacă pentru doi neștiutori în ale artelor și dansului, Mozart Steps ni s-a părut interesant, Faust a ajuns, cel puțin pentru mine, să redefinească ideea unui spectacol de teatru. Ofelia Popii, însărcinată și-a lăsat sufletul acolo pe scenă. De la locul în care e pus în scenă – fost hala industrială Balanța, până la muzică și efecte speciale trăite pe viu, Faust e mai mult decât un spectacol pe care să-l privești liniștit de pe un scaun confortabil. E înainte de toate emoție. E teamă, e încântare, e palpitație de inimă. E muncă de geniu.

Și nu uita, FITS 2015 – 12-21 iunie! 

 

Photo credits: https://www.facebook.com/FITSibiu

 

 

Lb. Germana 0 – 0 Eu

De aici am pornit, de la 0-0. Și fiecare din noi ne jucăm șansele la fiecare întâlnire. Mai e ceva până să ajungem la un rezultat echitabil. Deocamdată, Germana îmi servește numai ași, din când în când îmi mai câștig și eu câte un serviciu.

De unde apuci o limbă străină, când deja ai cam terminat cu școlile?

De la research! Afli, te documentezi, întrebi și la final alegi.

Indiferent de limbă, prima variantă o reprezintă centrele care cu asta se ocupă, să te învețe limbi străine. Pentru germană, din toate căutările făcute, prețurile au părut similare. Însă, probabil aș fi mers pe Centrul de limbi străine Ariel. De ce? Pentru că am avut o experiență foarte bună cu ei la modulul de limbă italiană, începători. Și în plus de asta, cursurile se țin în cadrul Facultății de Limbi Străine. Aș vrea să cred ca toți profii sunt la fel de mișto ca profa pe care am avut-o la italiană.

Institutele. Avem British Council, Institut Français, Institutul Italian și ajungem și la Goethe. Prețurile mi s-au părut foarte mari. Later edit: prețurile sunt la fel de mari și în Germania, în altă monedă, ce-i drept.

Asta pentru că limba e atât de grea? Dintre toate enumerate mai sus, institutul care are prețurile cele mai pământești e cel italian. Și British Council și cel Francez sunt destul de scumpe. Și aici am avut șansa să încerc Institutul Francez. Profi foarte buni, unul chiar nativ francez din Maroc, lecții interactive și fun. Aici vine o bila gri. La școală, am învățat altfel, temeinic, cu fișe cu regulile de gramatică, cu terminații tot repetate. La un institut cursurile sunt mult mai light. Gramatica nu se explică, ci te lasă pe tine să-ți dai seama cum se formează un timp compus și se pune accent pe foarte multă conversație la oră. Un curs de genul pare mai potrivit când ai trecut măcar de nivelul A1.

O variantă ok ca pret mi s-a părut și Casa Schiller, însă nu mă avantaja programul. O grupă începea cursul imediat ce se completa, fără să știi exact când.

Așa că am ales….meditațiile. În plus, față de același manual după care aș fi făcut probabil și la Goethe am înțeles niște reguli de gramatică, mi-am făcut nesperatele fișe de cum se acordă articolul la Acuzativ și Dativ, care încă nu mi-au devenit cei mai intimi prieteni, dar am și rezolvat exerciții în care am avut să desenez o masă ca să arăt că știu ce înseamnă Tisch:)

Indiferent de metoda aleasă, să începi să înveți o limbă străină când ai cam terminat cu școlile, devine o aventură. Începi entuziast, te bucuri când recunoști în filme cuvinte, pui întrebări ești mai curios, dar te mai apucă și panica când compari cu celelate limbi pe care le cunoști deja și-ti dai seama că merge destul de greu. Important e să nu renunți, să alegi cea mai bună metodă și să-i dai bătaie. Când am fost a doua oară în Frankfurt în toamnă, am putut în aeroport că vorbesc „ein bisschen” limba germană sau să-i spun taximetristiului adresa cu tot cu Straße.

Am plecat în bagaj cu Germana nivel A1 cât să mă înscriu aici la cursuri de integrare la nivelul următor și cât să am conversații minimale la supermarket, la diferite instituții sau pe stradă.

De la 10 la 21…kilometri

A pornit de la un pariu cu mine, să-mi demonstrez că dacă-mi pun mintea pot. Și am putut. Obiectivul principal: să termin primul semimaraton, în cele 3 ore alocate cursei. Dacă treceai finish-ul după cele 3 ore, erai descalificat.

Dacă în primăvară, pentru primii 10km antrenamentele au fost mai haotice și mai puse pe distracție, pentru un semi am vrut să-mi impun mai multă disciplină în tot: hidratare, alimentație, echipament și antrenamente sistematice cu distanțe crescute progresiv de la o săptămână la alta. În cele 2 luni de antrenament, sfaturile lui Andrei Roșu mi-au devenit mantră și am încercat să le urmez acolo unde știam că am carențe – în special la hidratare, alimentație și stil de alergare.

Program de antrenament
Un semimaraton nu e joacă. Dar nici imposibil. Trebuie un pic mai multă disciplină. Iar V. s-a dovedit din nou un adevărat antrenor, de la distanță de data asta. Acum eram doar eu cu mine pe aleile din Herăstrău. Disciplina am încercat s-o impun încă de la calendarul de antrenamente. Era august când am început. Deci alergări dis de dimineață sau seara târziu. Așa am ajuns să am duminica dimineața în jur de ora 8:00 (și eu nu sunt o persoană matinală) turele de parc și în mijlocul săpămânii turele de la pista de alergare de la Lia Manoliu, cea mai faină suprafață de alergare.

Chiar dacă aveam de mers câteva stații bune cu 335 în colanți nu am putut să renunț la Herăstrău. În primul rând, pentru că era locul nostru de alergat, în al doilea rând pentru că cei 6km pe tură dădeau senzația de finish și crește inima-n tine când realizai că ai reușit mai mult de o tură, și nu în ultimul rând pentru că diminețile parcul miroase a proaspăt, aleiile sunt goale și ești tu cu alții ca tine. A fost foarte ușor în Herăstrău să cresc progresiv distanțele de la săptâmână la săptămână, cu un ultimul antrenament înainte de cursa de 17 km.

În mijloc de săptămână imi setasem antrenamentele așa zise ușoare la pistă. Nu mă forțam să alerg mai mult 3-4-5 km. Din nou pista în fiecare seară era plină și nici nu mergeam singură. Microbul alergării ajunsese până atunci și la tata și frate-miu care și acum ies cel puțin o dată pe săptămână la o alergare. Marea bucurie e că am reuși să-i conving să se înscrie la prima cursa oficială, în mai la Semimaratonul Internațional, cursa de 10K.

Alimenație și hidratare
Cărțile de dezvoltare personală spun că daca faci repetat un lucru mai mult de 21 de zile, îti va intra în rutină. La început mi se părea imposibil să beau minim 2 litri de apă pe zi. Acum nu. Înainte, dacă nu aveam o masă copioasă de seară care să-mi răsplătească ziua de muncă, eram nemulțumită. Acum nici nu se mai pune problema. Am renuțat la obiceiul de a bea cola în fiecare zi, am redus pâinea și mi-am transformat cinele în mese frugale și vitaminizate. Și a funcționat. Am reușit să ajung la o greutate optimă și fiecare decizie luată m-a ajutat să-mi îndeplinesc obiectivul.

Cursa
Mă emoționez ușor și nu pot s-o ascund. Am o față înzestrată cu darul de a transmite aproape tot. Cursa a avut loc duminica dimineața. Am avut grijă să mă trezesc cu minim 3 ore înainte, să mă hidratez bine și chiar să și mănânc (cum zicea o reclamă, Addida Torsion – Dacă vrei poți). Drumul cu metroul până la start mi-a mai domolit emoțiile și gandurile negative (dacă mă împiedic, dacă mă pierd pe traseu, dacă mi se face rău). Ca și alții la ora aia în metrou, ne purtam cu mândrie numerele de concurs. Inainte de cursă am făcut un training cu familia și i-am poziționat strategic pe traseu cu sticlele de Getorade – mama fix la jumătatea cursei, la Lia Manoliu, tata și frate-miu la Unirii, pe ultimii kilometri și cei mai grei. Am avut parte și de susținerea părinților lui V. obișnuiți cu alergări și competiții.

Experiența unei curse…o recomand oricui…toți sunt veseli, fericiti că încearcă ceva nu credeau că ar putea vreodată, ești încurajat de pe margine de străini și nu mai vorbesc de plutonul fruntaș de gazele africane care parcă zboară și nu aleargă ca noi toți ceilalți. Chiar cu câteva zile înainte fusese doborât un nou record mondial la maratonul de la Berlin.

Primii 12-13 km au decurs bine. Cu muzică motivațională în căști (nelipsitul Eye of the tiger) și cu Roxana lângă mine într-o formă de zile mari. De la Unirii, pe ultimii 7-8 km a intrat în pluton tata, până la finish. La km 17 am început să scărțâi. Știam că or să înceapă să mă doară genunchii. Văzusem și la antrenamente când înțepăturile începeau la km 15. Acum durerea era mai acută, spate, genunchi, aproape că suspinam la fiecare pas. Dar nu voiam să renunț. Aproape că vedeam Finish-ul. În suspine și au-uri ieșite șuierând, am încercat chiar să grabesc ritmul pe final, cei care aplaudau pe margine parcă mă purtau în zbor. Și am ajuns. După 2h20 de alergare într-un ritm susținut, pe un traseu pe care un 104 îl face în 30 de minute (pe un singur sens de mers).

A urmat apoi Bengay la spate și la genunchi, gheață la genunchi și o medalie transpirată dar prețioasă.