Aventuri pe scara blocului

Se spune că oamenii inteligenți sunt aceia care știu să se ia cu grație la mișto. Și ce ființă grațioasă sunt eu.

Se făcea că era trecut de 17:30. Ora la care V. părăsește corporația și se îndreaptă spre casă. Numai că în Vinerea Mare la noi, o vineri oarecare la ei iese la bere cu un coleg. Un englez, că doar nu era neamț. Buun….asta însemna că aș fi avut timp berechet să pregătesc cina…ciorbița încălzită de ieri și salată. Dar nu, eu conștiincioasă mă apuc deja să trebăluiesc prin bucătărie. Geamurile deschise în toată casa, soarele intra de pe balcon, aer proaspăt, pasarele care cântau. Mă împiedic de gunoi. Ce-mi zic…hai să-l duc, că mama m-a învățat de mică să nu duc gunoiul seara că cică arunci cu el și ceva din casă. N-am crezut niciodată în superstiția asta. Înainte să ies pe ușă, să nu uit să pun ciorbița pe foc, pardon aragazul electric, s-o mai dreg un pic…și ieșită am fost. De tot! Ușa noastră se închide automat pe afară. Curentul din casă, ușa de la intrare deschisă larg curentul de pe scară și zgang….rămân pe afară…în ciorapii de lână împletiți de mamaie și papucii lui. Fără chei, fără telefon, cu ciorba pe foc dar măcar puteam auzi Europa FM de pe holul blocului.

După ce înjur ușa de toate rudele încep să mă agit. Ce fac acum? Puteam sta liniștită până se întorcea salvatorul acasă, numai de n-aș fi avut nenorocita aia de ciorbă pe foc. Cobor grăbită la parter…poate Nea Caisă portarul are chei de rezervă de la fiecare apartament. Nu era acolo. El oricum nu e niciodată acolo când ai nevoie de el. Mă duc la biroul administrației. Evident că vinerea la 6 nu mai e nimeni la birou. Urc înapoi. Bag un nas pe lângă ușă să încerc să-mi dau seama în ce stadiu e ciorba. Europa FM cântă vesel acolo fără să știe că eu cam începusem să mă panichez. Respiră fată, gândește. Nu trebuie decât să-l anunți să vină repede acasă. Dacă a iesit în preajma serviciului ar ajunge repede. Dar cum faci să-l anunți? Nu cunoaștem nici un vecin, dar la naiba asta e, de voie de nevoie, de cineva tot trebuie să dau. Zbang încă una după ceafă, pe etajul nostru nu era nimeni acasă. Nici cei doi nemți vecinii de lângă noi, nici Ana bulgăroaica cu care se tot întâlnește V. în lift și nici familia de arabi care-și tot lasă încălțările la ușă. Inima începe să-mi bată cam tare. Nu puteam aștepta să vină el acasă. Nenorocita aia de ciorbă. Cobor pe scări un etaj mai jos. Iau prima ușă să sun, încurajată și de chestiuțele lipite pe ușă și papuceii de copil lăsați afară. Nume german, dar or fi oameni buni cu copii acasă. Nici astă nu răspunde. Pe unde naiba umblă oamenii aștia după ora 6? Sar un apartament și apăs la sonerie. E nemțoaică după vorbă, blondă cu ochii albaștri după port. O întreb dacă vorbește engleză. Pfiu, zice că da. Încerc să-i explic cât mai clar și simplu în ce situație sunt. Îmi spune să revin în 15 minute să i se încarce telefonul. Până una alta mai bag un nas pe lângă ușă. Ciorba pare în regulă. Europa FM la fel de veseli. Revin la ușă, îi zâmbesc fâstâcită. Telefonul nu i se deschide. Ia laptopul bagă un suflu puternic să-l curețe de praf: „Sper să meargă că nu l-am mai folosit de mult”. Și bingoo merge. Nu știam numărul lui V. Nici acum nu-l știu, ar trebui să-l învăț. Mă loghez pe Facebook. Cu caps lock îi scriu „Vino acasă, ciorba e pe foc, am rămas pe afară sunt la o vecină”. Și stau, și stau. Vecina mă întreabă: „Ai dat de el?” Încerc să mă calmez și pe mine și pe ea: „Încă nu, dar sigur o să raspundă”. Dar nimic. Atunci o vad pe mama lui. O rog să încerce să-l sune să-i spună să vină repede acasă. Noroc cu părinții care stau pe Facebook. Ar trebui s-o învăț și eu pe mama. Mă încurc de câteva ori în tastatura vecinei. Nu era tastatura germană avea litere chirilice și nu știam să pun semnul întrebării și tot trebuia să reformulez întrebarea încât să aflu dacă a răspuns.

După 5 minute victorie. Salavatorul vine repede acasă. Am liniștit-o și pe vecină că totul e în regulă, salvatorul e pe drum. Am facut-o chiar să-și pună întrebări la cine să lase și ea a doua cheie. Dacă ajunge ca mine?

Urc înapoi la noi, mă așez în fund cu nasul la ușă. Începusem să simt ciorba. Europa FM, nepăsători și la fel de veseli. Tot ascult la ușa lifturilor și tot aștept să se deschidă și la etajul 13. Eram pe jos, dar genunchii tot tremurau. Ding…se deschide ușa….a ajuns. Puțin transpirat și respirând grăbit. Intrăm, închid focul, iau ciorba de pe foc…părea că mai putea sta la fiert. Noroc că-i mai pusesem apă.

Și totuși în seara aia am mâncat doar salată. Am zis cumva că era ciorbă de fasole? Geamurile au mai stat ceva deschise….un pic și a doua zi.

După ce ne-am liniștit, am pus cap la cap toată povestea și toate sfaturile de după: Nu mai ieși din casă fără cheie sau telefon. Dar, ce mă fac dacă n-am credit pe telefon? Ar trebui să verific dacă măcar wireless-ul bate lângă ușă.