Bucket list_updatable.exe

Mereu mi-a placut sa visez. Cu ochii inchisi, cu ochii deschisi, ziua sau noaptea, acasa, la scoala, in metrou, pe strada. Venita in Bucuresti la scoala, am descoperit librariile. Pe vremea aia erau o combinatie de locuri magice care aveau manuale, carti, dar absolut fascinante pentru mine erau tot felul de articole de papetarie. Cand veneam de la scoala, aproape in fiecare zi ma abateam de la mica librarie de la Coloane doar ca sa stau sa ma uit la pixuri, creioane, stilouri si tot felul de hartii colorate, mai subtiri, mai groase, mai mari, mai mici. Inainte sa inceapa scola imi faceam mereu liste cu ce mi-as dori pentru fiecare materie. Si cum era perioada de tranzitie, ajungeam sa am poate doar la jumate din ce-mi doream, dar toate imi erau asa dragi, de noi, ca imediat ca incepeam sa scriu in ele nu-mi mai placeau. Eram ordonata doar la prima pagina, dupa…nici eu nu-mi mai intelegeam scrisul (asta se intampla oricum si acum).

Cu timpul visele au luat alta forma. Nu mai visez la librarii (eh, pe naiba, evident ca vreau in continuare sa am o librarie), acum visez SI la locuri fastastice care sa ma lase fare cuvinte, la experiente memorabile.

In ordine aleatorie, asta e ce mi-as dori sa fac in urmatorii ani:

  • Sa locuiesc cateva luni/un an in Paris
  • Sa vad cel putin o tara de pe fiecare continent
  • Sa merg cateva saptamani intr-o tabara de limba italiana, in Italia
  • Sa fac un curs de machiaj
  • Sa reiau franceza
  • Sa invat o noua limba straina (cap de lista spaniola si italiana)
  • Sa merg intr-o croaziera
  • Sa urc pana la base camp pe Himalaya
  • Sa zbor cu balonul
  • Sa merg intr-un safari
  • Sa merg cu barca pe Amazon
  • Sa ajung pe o insula/arhipelag paradis (cap de lista Polinezia Franceza)
  • Sa iau in brate un pinguin
  • Sa experiementez imponderabilitatea
  • Sa conduc
  • Sa invat coregrafia din Dirty Dancing
  • Sa mananc in cel mai bun restaurant din lume
  • Sa petrec un week-end in cel mai scump si luxos hotel din lume
  • Sa merg la un concert Backstreet Boys
  • Sa fac ceva important
  • Sa castig un premiu, orice premiu
  • Sa merg la o gala
  • Sa invat sa lucrez la masina de cusut
  • Sa scriu o carte
  • Sa cunosc pe cineva faimos si sa nu ma pierd cu firea
  • Sa alerg un maraton
  • Sa ma inscriu la un sport de echipa (cap de lista echipa de badminton a institutiei)
  • Sa slabesc 10 kg
  • Sa fiu intr-o sedinta foto ca de revista

Lista e inca deschisa. Dar as vrea sa ma intorc la ea peste niste luni/ani, sa adaug sau sa tai ce deja mi-a gadilat sufletul si mi-a bucurat inima.

Sunt egoista, toate sunt la persoana I, dar asta nu inseamna ca nu mi-as dori sa le impart. Deci, care vrei sa mergi cu mine pe Himalaya?

PS.

Si pe langa astea, mai sunt acelea personale pe care le-am trait o data, dar mai vreau: sa faca mamaie gogosi sau sa-mi deseneze singurele figurine pe care le stie, cucoanele si cardul de gaste, sa ma cuibaresc pe canapea langa mama cand ne uitam la un film prost pe Pro TV, sa merg cu frate-miu intr-o excursie, sa merg cu toti ai mei de care mi-e dor sa dansam pana dimineata-n club…sa ma intorc in timp niste ani cand invatam sa fluier de la tataie.

 

Unde-am fost? Ce-am facut? Ce urmeaza?

Ca de cele mai multe ori, nu prea reusesc sa duc la bun sfarsit lucruri, sau in cazul de fata, sa le continui. Intervin tot felul de scuze si explicatii ca sa nu. Ca n-am timp, ca n-am inspiratie, ca nu s-a mai intamplat nimic notabil de pus pe blog.

Ultima postare e din 2016. Si totusi lumea inca ma gaseste pe google asa ca m-am hotarat sa reiau scrisul. Sa vedem cat ma tine.

Unde-am fost pana acum?

Tot aici, ascunsa in spatele unor motive inventate.

Ce-am facut in timpul asta?

Ne-am vazut de gasitul locului in Frankfurt, am calatorit, am muncit, am ras, ne-am distrat, am fost emotionati, am plans. De-ale vietii.

Ce urmeaza?

Sa-mi dedic mai mult timp scrisului. Sa-mi fac ordine in amintiri si sa incep sa le gasesc un loc in nemurirea internetului. Am facut mici modificari de layout, urmeaza si de continut. Vor fi povesti…multe povesti –  din copilarie, din experientele de roman in Germania, din calatorii, despre lucruri frumoase. Cand am pornit blogul nu stiam ce vreau de la el, nici el de la mine. Am scris de plictiseala articole pe care le-am sters deja. Acum mi-l doresc un jurnal la care sa revin peste ani si sa ma ajute sa-mi reamintesc de anumite momente.

Viata in Germania o sa adune articole si experiente din tara adoptiva. Mi-au dat curaj sa continui prietenii care inainte sa vina aici m-au gasit pe google cautand informatii despre Germania.

In zona de Travel o sa povestesc despre calatoriile noastre. N-o sa fie vorba de intinerarii sau articole gen how to. De astea e plin internetul.  Vor fi trairi si experiente personale.

Zona de Fine Living i-o dedic sufletului. Tulburari, emotii, anxietati, bucurii…tuturor le dau forma.

Am avut o copilarie frumoasa pe care n-am stiut s-o apreciez. Amintiri din copilarie o sa adune mometele acelea la care si acum ma gandesc cu dor. Toate ma definesc acum ca om.

Cum a fost la primul meu examen de certificare la limba germană

Chiar dacă am tot fost la cursuri de diferite limbi străine, la nici unul nu am fost la fel de studioasă și determinată ca la cel de germană. Așa se face că, din aprilie 2015 până-n februarie 2016, am ajuns la de la aproape 0 germană la nivel B1 și un certificat. Care e de fapt primul meu certificat de limbă străină, luat chiar cu note foarte bune.

Ce înseamnă până la urmă un examen de certificare de limbă, dat în Germania?

Așadar, pentru că am urmat Cursuri de Integrare, examenul pe care îl dai la final se numește DTZ. E puțin diferit de certificarea normală Goethe sau Telc pentru același nivel, dar până la urmă structura e aceeași. Oricum DTZ se dă după normele Telc.

Examenul durează aproape întreaga zi. E structurat în exerciții de Ascultat și Citit (Hören und Lesen), Scris (Schreiben) și partea de Oral (Sprechen).

Hören und Lesen 45 de întrebări, grilă cu o singură variantă corectă. Hören durează 25 min, Lesen 45 min.

La partea de Hören, vei auzi o singura dată o serie de conversații audio sau anunțuri. La fiecare text audio ai întrebări, pentru care va trebui să alegi varianta corectă. Sunt conversații simple sau anunțuri din gară sau supermarket.

La partea de Lesen ai o serie de texte, scrisori, anunțuri și descrieri de citit și înțeles, urmând apoi să răspunzi corect la întrebări. Chiar dacă textele vor avea și cuvinte necunoscute, sunt ușor de înțeles. E important ca atunci când alegi varianta corectă să reiasă foarte clar răspunsul din text și să nu lase loc de interpretări. Pe lângă textul simplu, vei avea mai avea: un exercițiu cu diferite anunțuri și oferte și cu întrebări pe baza lor (ca exmp. Fiul tău vrea să înceapă un Ausbildung în fotografie, la ce firmă poate aplica? Răspunsul îl vei găsi în lista de anunțuri), o descriere a etajelor unui mall/supermarket/instituție cu întrebările aferente (ca exmp. Vrei să cumperi o rochie, la ce etaj trebuie să mergi?). Ultimul exercițiu este o scrisoare sau un e-mail care are cuvinte lipsă și tu trebuie să le alegi dintr-o listă pe cele potrivite. Acesta cam e singurul exercițiu care cere un pic de gramatică.

Schreiben – durează 30 de minute și ai de ales între 2 cerințe. La ambele vei avea un mail sau o scrisoare de scris, urmând să ții cont de enunțuri. La examen am ales cerința în care trebuie să scriu un mail către o școală în care să-mi exprim dorința de a urma un curs de îngrijire bătrâni. Să spun de ce vreau să urmez acest curs, ce experiență am și să cer detalii despre preț și durată. Evident că aici poți fabula cât vrei atâta timp cât te încadrezi în cele 30 de minute și ții cont de ceea ce ți se cere.

La final profesorii din sală își vor înmâna detaliile pentru examenul oal. Acolo afli ora la care ești programat, sala și numele partenerului de conversație. De obicei se merge în ordine alfabetică deci partnerul tău a stat fie în fața sau spatele tău la examenul scris.

Între examenul scris și cel oral e o pauză de o oră, urmând ca apoi să te prezinți în fața sălii de examinare la ora indicată.

Sprechen – durează 15 minute. E indicat ca o dată ce afli numele partenerului de examen să schimbați câteva vorbe și să vedeți cam ce nivel aveți fiecare, să stabiliți o strategie de ajutor la exercițiul de conversație. În cele 15 minute ai 3 exerciții. 1 – Prezentare (Vorstellung) în care te prezinți – nume, prenume, vârstă, profesie. 2 – Descrierea unei fotografii și 3 – Conversație cu partenerul de examen în care aveți ceva de planificat. La primele 2 exerciții să te aștepți să ai întrebări din partea profesorilor. Fie că vor să te ajute, fie că vor să-și dea seama că poți să și comunici liber și să înțelegi ce ai de răspuns. Pentru că la ambele poți foarte ușor să înveți pe din-afară anumite sintagme și exprimări. La exercițiul 3, profele nu fac altceva decât să vă spună când să vă opriți. Oricum la nici un exercițiu oral profesorii nu vor interveni să corecteze ci doar pun întrebări care la un moment dat sunt cam sâcâitoare. De asta e important ca la exercițiul 1 să încerci să fii fără greșeală. Fără exprimări gen “Ich habe 40 Jahren alt”. Colega mea de examen știa ceva germană, dar încă de la început a făcut niște greșeli flagrante că au întors-o profele pe toate părțile. La oral e bine să vorbiți puțin și corect. Ca de altfel și la scris, propoziții scurte, pe alocuri compuse folosind conectori, dar cât mai corecte.

Fiind DTZ, nu poate fi vorba de picat sau luat, ci mai degrabă dacă ești nivelul A2 sau B1. În plus, nici nu trebuie să fii 100% corect. Ai loc să și greșești, în limite omenești. Certificatul vine acasă undeva între 4-6 săptămâni. Cursul de Integrare poate fi considerat încheiat dacă urmați și cele 60 de ore de Leben in Deutschland, la care vă puteți înscrie după ce aveți certificatul acasă.

Punctajul ar putea arăta așa:

Pentru B1 – Hören&Lesen 33-45 pct; Schreiben 15-20 pct; Sprechen 75-100 pct.

Pentru A2 – Hören&Lesen 20-32 pct; Schreiben 7-14 pct; Sprechen 35-74.5 pct.

Și ca să mă mândresc un pic, al meu arată așa:

Hören&Lesen 43 pct; Schreiben 20 pct; Sprechen 97 pct.

Pentru a vă pregăti pentru examen, vă recomand cărțile de exerciții care conțin și simulări de examen! Sunt foarte bune ca să dați seama de structura examenului și de nivelul exercițiilor.

Bine de știut: la examen veți putea scrie doar cu creionul (nu se accepta pixul), ciornă primiți doar la partea de scris iar grilele corecte se vor considera cele pe care le veți colora complet în creion.

La neve italiana

Când spui zăpadă la ce te gândești? La iarnă, evident. Dar când spui schi sau placă? Te gândești la Austria, Franța, Elveția și Bulgaria. La Italia mai puțin, așa-i? La Andorra nici atât. Și nu e păcat?

La noi e simplu, când stai în centrul continentului, orice vacanță, fie ea de iarnă sau de vară e o aventură. Ai un pic de mers până la prima mare, ai un pic de mers până la primul munte. Anul astă am preferat să mergem un pic mai mult până la munte și n-am tras pe dreapta în vecina Austrie. Am mers până-n Dolomoți și-am încercat zăpada italiană. Și pentru că am mers în extra sezon, am căutat o zona prietenă cu începătorii, dar și care să aibă zăpadă și la mijloc de martie. Adamello Ski părea că le are pe toate. Site-ul e foarte bine structurat încât să iei niște decizii informate. Așa ne-am căutat cazare în Passo del Tonale, cea mai înaltă stațiune din zonă, direct de pe site am trimis și primit ofertele de cazare, am putut urmări pe webcam exact care e situația zăpezii, m-am înscris la Școala de Snoboard, ne-am făcut o idee de cum sunt pârtiile în zonă.

Passo Tonale e o stațiune mică-mitică în care n-ai ce face altceva decât să schiezi sau să te dai cu placa (sau măcar să faci ca mine, să încerci). Bine, mai găsești câteva supermarketuri să-ți iei de-ale gurii, că în rest hotelurile cam pun totul la dispoziția turiștilor. Pachetele includ de obicei și 2 mese pe zi (micul dejun și cina), iar prânzul se poate lua în oricare restaurant, dar nu mai târziu de ora 15:00. Atunci doar la Apres Ski mai găsești de mancare. Mancare italiană evident, la mare căutare panini-urile de toate combinațiile, pastele și pizza. Ai nevoie de carbohidrați, la așa efort. Dar poți găsi și bunătăți locale din Trento (un mare plus unui roze frisante) sau din pădure (tot felul de salamuri de carne de mistreț, căprioară sau cerb).

În Tonale se vorbește mult românește. Nu e hotel sau restaurant care sa nu aibă personal din România. Al nostru îl avea chiar 90%. Se pare că pe transilvăneni îi atrage zona. Vin, lucreaza câteva câteva luni pe an, se întorc acasă și anul următor o iau de la capăt.

Toate stațiunile din zonă sunt legate de Schi Buss-uri, dar cum în Tonale ai toate tipurile de pârtii, nu păreau a fi foarte folosite. În vârf de sezon o fi alfel. Pe fiecare pârtie puteai urca cu telescaunul și aluneca ușor sau rapid la coborâre. Unele pârtii sunt mai lungi, altele mai scurte, unele cu inclinație mai mare, altele mai pentru mine așa. Toate erau bune atât pentru schi cât și pentru placă. Din vasta mea experiență pe placă am dedus următoarele: când e cald, zăpada se topește, noaptea îngheață și a doua zi dai cam tare cu fundul. În schimb, când am prins singura noapte de ninsoare serioasă, a doua zi dimineață era o plăcere să cazi.

Ochii mari i-am făcut când am urcat ca turiștii pe gherțar.   La mine cred ar trebui să mai treacă câteva sezoane până când n-o să-mi tremure genunchii în coborâre de la 3000m. Până sus am schimbat 2 telecabine și cu fiecare metru urcat nu-mi puteam stăpâni bătăile inimii. 3000m n-o fi mult pentru unii, dar eu m-am simțit pe acoperișul lumii. Evident că și aici nu mi-am putut opri genunchii din tremurat și nu de frig, ci la vederea haului, pe unde alții mai curajoși lăsaseră urme. Chiar dacă se cobora și pe schi și pe placă, cei pe schiuri părau mai siguri pe ei. Și, stai liniștit/ă, elicopterul de urgență chiar își făcea treaba, l-am auzit de nenumărate ori și chiar l-am și văzut în acțiune.

La final de zi, relaxarea la spa era o binecuvântare. Cel mai mare plus al hotelului nostru, un spa generos cu mai multe tipuri de saune, jacuzzi și zonă de relaxare. Dacă te țineau balamalele îți puteai consuma energia ramăsa pe unde mai era dechis, un club dubios cu muzică tare de se auzea de afară, sau la celebrul Apres Ski Baracca, unde în prima seara ne-au întâmpinat cu Dragostea din Tei. Vecinii noști de hotel, grupul grobian din Lituania s-a bucurat din plin de ce avea mai bun stațiunea de oferit în materie de substanțe care să te ajute să te comporți ca un dobitoc.

2 seri, marțea și joia pe pârtia care-mi cunoștea pre bine fundul se aprindea nocturna.

Detalii despre ce înseamnă zona Adamello Ski, inclusiv prețuri pentru Ski Pass găsești aici: http://www.adamelloski.com/

 

Bine de știut:

  • Cazare hotel 3*** în extra sezon de la 400 eur/persoană 5 nopți (demi-pensiune, Ski Pass inclus)
  • Închiriere echipament (placă, boots, cască) – 75 eur/săptămână
  • Închirere doar placă – 40 eur/săptămână
  • Apres ski – bături începând de la 2,5 eur
  • Școala de snowboard – 120 de eur (2h/zi, timp de 5 zile)

 

Am facut cam mult pe drum ( cei din din Olanda, Suedia, Norvegia, Polonia ce să mai zică), așa că la anul s-ar putea să ne orientăm spre ceva mai aproape. Ori aici aproape în Bavaria în Garmish sau în mai faimoasa Austrie.

Party like a Romanian

Mereu mi-a plăcut să fac pe gazda. De abia așteptam să plece ai mei de acasă ca să dau un party surpriză cu prietenii…surpriza evident că era la ai mei, deși mereu lăsam lună după.

Și uite că, să fii gazdă în Germania nu e cu nimic diferit să fii gazdă în România. Poate doar că invitații n-or să fie doar români și că meniul trebuie gândit încât să fie pe gustul tuturor. Dar ce să pregătești, încât să și placă, dar să fie și cât de cât tradițional. Ce-aș mai fi făcut un grătar, dacă n-ar fi trebuit să aerisesc casa o săptămână, și în plus, ce  farmec are un grătar electric? Ce mai e românesc? Salata de boef? Nu m-aș fi băgat la asta, deși mama mă tot ținea pe lângă ea să-mi arate. Piftii? {Insert here} niște râsete. Sarmale? Și cu mămăligă, nu? Ei bine, nu.

Așa că după ce-am tot căutat prin străfundurile internetului, tot experiența de la conferințe s-a dovedit de ajutor. Am reinterpretat finger food-ul și a ieșit așa:

  • brânză franțuzească cu struguri
  • bruschete cu somon și cremă de brânză aromată
  • frigarui de mozarella și roșii cherry, stropite cu ulei de măsline și busuioc
  • ouă umplute
  • mini-frigărui de mini-cârnați Cabanosi
  • chifteluțe de pui
  • stick-uri cu prosciuto și chivas
  • mini-frigărui de cașcaval
  • măsline aromate
  • legume crude (ardei, morcov, castraveti) cu sosuri (guacamole, usturoi și sos de smântână și verdețuri)
  • humus
  • bruschete de roșii

Iar la desert am avut baclava autentică de la turcul nostru preferat, și am mai făcut eu am făcut o brownie cu nucă, bomboane din compoziție de cartof și o prăjită nemțească cu brânză și ciocolată.

Și totuși sunt dezamăgită că țuica de la mamaie n-a prins atât de bine.

Mai aproape de casă, cu filme românești

Probabil știai că în Germania download-ul e ilegal. Dacă nu știai, ai o problema. Sunt persoane, cum suntem și noi, care-și „fac plinul“ de filme pe un hard extern, cât să le ajungă până la următorul drum acasă. Dar ce faci când te apucă nostalgia și vrei să vezi un film  românesc, pe care oricum nu prea-l găsești online? Sau vrei să organizezi o seară de film românesc pentru prietenii tăi internaționali?

Intri pe CINEPUB http://cinepub.ro/site/  și apeși play. Aici poți viziona online și legal unele dintre cele mai noi și cunoscute filme românești. Dar nu numai filme, ci și scurt metraje multi-premiate pe la festiavaluri, documentare sau animații. 15-20 de minute de scurt metraj sunt doza perfectă de emoție românească. Preferatul meu din listă: Superman, Spiderman sau Batman.

Printre lungmetrajele pe care le poți vedea pe CINEPUB:

  • Moromeții
  • Ursul
  • Tatăl fantomă
  • Felicia înainte de toate
  • Bună, ce faci?
  • O lună în Thailanda
  • Francesca

Periodic se adaugă titluri noi. Le găsești la Noutăți.

Iar dacă ai impulsul de a afla mai multe despre ce-a vrut să spună autorul într-un anumit film, urmărește eseurile web video din cadrul proiectului ICAR, o istorie alternativă a cinematografului românesc, disponibile și ele pe CINEPUB.

În loc de încheiere, o vorbă de duh de-a lui Ilie…Ilie Moromete:

“Oamenii fac lucruri care, dacă n-ar fi proşti, nu i-ar putea sili nimeni să le facă.” 

Silvester și imigranții

Printr-un nu știu ce joc de gramatică, Revelionul la nemți se numește Silverster…și nu, nu e vorba Stallone.

Ce înseamnă de fapt Silvester? Am petrecut două aici…total opuse.

Primul, pentru că ne-a luat pe nepregătite, am fost și noi ca toți ceilalți pe stradă. Pe râu mai exact, pentru că acolo citisem că se adună lumea, cântă, dansează, se pupă și se uită la artificii.

Era decembrie 2014. Exodul imigranților nu începuse. Germania se pregătea cu frenezie de Revelion. Cum pe 31 e încă deschis la magazine, până la ora 14:00, aglomerare de oameni, coșuri pline cu băuturi, artificii și pe ici pe colo și ceva de-ale gurii. Printre petarde și bubuituri ajungem pe râu, cu sticla de spumant și 2 pahare în buzunar și așteptam să înceapă distracția. Ce au omis toți să spună e că ajungi să asiști la cea mai mare desfășurare de forțe în materie de artificii…și nu, nu e deloc nici amuzant, nici distractiv, nici mișto. E doar periculos. Pentru că, timp de câteva zile înainte de 31 decembrie, poți cumpăra din supermarket-uri arsenale întregi de rachete, petarde, artificii…unele mai periculoase ca altele. Am văzut copii care făcuseră pe ei de frică, părinți care-și pocneau peste ceafă odraslele ca să le stingă focul din glugă, salvări care făceau slalom prin mulțime. Lume beată pe stradă, răcnind ceva pe limba lor (probabil spuneau la mulți ani)…prietenoși ce-i drept. Nici n-am stat până când și-au epuizat toți stocul de rachete…de focul de artificii oficial de la primărie nici n-a fost vorba…pe lângă faptul că era ceață, s-a mai adunat și fumul de la petarde, încât vedeai doar ce-au pregătit cei de lângă tine. Sub pod nu puteai sta că-ți picau în cap, pe pod nu, că-ți dădeau în cap…nu mai bine mergem noi acasă și ne aprinde steluțele aduse din România?

Prin decembrie 2015 a venit nelipsita întrebare: ce facem de Revelion? Și din vorbă-n vorbă, din plan în plan am ajuns să-l facem în 4, cu salată de boef, oua umplute și programul trist de la televiziunile din România. După cum arătau autobuzele la ora 19:00 și după mirosul de mâncare gătită din sacoșe, rucsacurile pline de sticle de alcool, aș zice că mulți au ales să-l facă la cineva acasă. Și noi ca tot omul am schimbat autobuzul în buricul târgului. Un drum până la bancomat ne-a determinat să spunem, hai naiba mai repede de aici. Și din nou…buricul târgului, Champs Elysee-ul Frankfurtului, de unde toți asiaticii își cumpără Dior și Hugo Boss. Grupuri mai mari sau mai mici, foarte gălăgioși și agresivi în gesturi și limbajul non-verbal că nu prea aveai cum să-ți dai seama ce răcnesc, prea puțini europeni printre ei, pe jos mirosea strident a alcool…aruncau cu petarde unii într-alții și evident că mai nimereau și victime colaterale. Și era de abia ora 7:00.

Nici nu vreau să mă gândesc ce a fost în zona gării unde și într-o zi normală nu e indicat să mergi prea mult pe jos…mai ales singur/ă.

Acum trageți voi concluziile!

PS. Noi am petrecut frumos, cu țuică și artificii pentru copii de 12 ani! 🙂

stallone

Minijob-ul, un job mic pentru oameni mari

În studenție am lucrat câteva luni într-un call center. Mă chema Andrea Brown, sunam în Anglia, la numere private și încercam să-i conving pe oameni să se întâlneasca cu un consultant în ipoteci. Deși oamenii erau încă destul de creduli pe vremea aia, lesne de înțeles că nu mergea prea bine. Dar măcar făceam niște bănuți de cico. Cine-ar fi crezut că după atâția ani, tot la telefon am să mă întorc. Înainte să mă bucur de priveliștea de la etajul 36, primul meu job în Germania, tot la telefon a fost…la cască, în fața unui calculator de unde citeam întrebările și notam răspunsurile.

Mergeam cu trenul…o oră bun de moțăit și la dus și la întors. Nu de puține ori mă trezeau controlorii să-mi verifice abonamentul. Toatp perioada de call center am luat-o ca pe distracție și o motivație să ies din casă cu un alt scopt decât la cumpărături sau la vreo instituție. Că de făcut averi nu putea fi vorba…Nu încă, cel puțin.

După atâta experiență de dat telefoane, nu luam nimic personal, puteam avea conversații lejere chiar dacă la un moment dat echipa era presată de team leader-i…și treaba mergea. Atât de bine încât, când le-am zis că nu vin o săptămână, m-au rugat să mă întorc. După câteva săptămâni devenisem un fel de team leader onorific pe echipa de engleză, le mai dădeam idei colegilor de cum să convingă persoanele de la telefon să le răspundă la întrebări.

Ce înseamnă minijob? Un job part-time, care nu poate fi plătit cu mai mult de 450 de euro pe luna. Toate taxele le plătește angajatorul, suma asta o iei în mână….însă….contribuțiile sociale tu le plătești. Poți opta să nu plătești la fondul de pensii, dar asigurarea de sănătate e obligatorie. Partea bună e că dacă ești pensionar, ai asigurare, deci nu mai plătești nimic. Dacă minijob-ul e singurul loc din care iei vreun venit, plătești sănătatea la nivelul unui șomer, adică 160 euro/lună. Într-un final la sfârșit de lună plăteam 160 euro asigurarea de sănătate și 176 euro abonamentul lunar de tren. Now, you do the math! Nu m-am îmbogățit, dar după câteva luni de pauză și fără să existe vreo șansă să apara un job doar cu limba engleză…a fost ca o gură de oxigen.

De ce minijob? În Germania e legal să ai un job alternativ ca să-ți suplimentezi veniturile. Poți fi student, pensionar sau angajat full time care are minijob. În plus, cele mai multe minijob-uri oferă alternativa să lucrezi în schimburi. Tocmai de asta, seara se umplea biroul de tineri de vârsta a doua. Se vorbeau toate limbile pământului acolo: germană, engleză, franceză, rusă, chineză, japoneză, olandeză, daneză etc. Firma avusese chiar în trecut și un proiect pe română. Și nu trebuia să vinzi nimic. Erau fie studii de piață, fie sondaje de satisfacție a clienților/partenerilor etc.

Ce făceam de fapt? Făceam sondaje în companii, referitoare la călătoriile de afaceri. Sunam în Anglia, Olanda, US, Canada, Africa de Sud, India, Singapore. Lucram cam 4 ore pe zi, important era să fac 52 de ore pe lună. Partea complicată apărea când dădeai sute de telefoane, vorbeai cu sute de oameni și nu toți erau deschiși să piardă 15-20 min cu un necunoscut la telefon, dar să mai și dea detalii de business despre cât cheltuie pe călătorii, unde și de ce. Dar până la urmă asta era treaba mea. Să fiu convingătoare la telefon și să-i determin să-mi răspundă la întrebări. Dacă depășeam, orele se cuantificau în lunile în care n-ar fi avut proiecte în limba engleză, cum a fost și cazul la un moment dat, când am primit bani bani restanți, stând acasă.

Până la urmă toți începem de undeva…așa a fost începutul meu pe piața muncii din Germania.

 

callcenter

În loc de bilanț

Stau într-un birou gol, pe un etaj aproape gol. Din când în când mai aud câte un coleg că trece pe culoar spre imprimanta. Când se împrăștie ceața, admir de sus zona de est a orașului, blocuri, case, copacii gri și câteva eoliene în depărtare. Sunt zile în care pare că răsar pur și simplu din nori ca-ntr-un film SF.

2015 a fost cel mai surprinzător an din cei de acum 30. Un carusel de emoții, gânduri, planuri, obiective, cu un final pus oarecum pe o traiectorie cât de cât clară și dreaptă. A început timid, într-o țară nouă, într-un oraș nou, cu dimineți lungi și somnoroase și a continuat cu teme, compuneri, fișe, conjugări și propozitii simple: “Pe mine mă cheamă Andreea și sunt din România.” Au urmat interviurile, multe din ele nereușite, conversațiile lungi pe Skype cu acasă, vacanțele noastre și dorurile alinate doar în scris.

Au fost momente în care m-a dus aprope de neputință și furie, dar mi-a și predat cea mai importantă lecție a unei vieți: “Ce-ți lipsește să fii fericită?” Nimic!

2015 a fost un an nou, cu oameni noi, experiențe noi, sentimente și trăiri noi. S-a încheiat cu un început timid de antreprenoriat și un scaun într-un birou la etajul 36. A fost un an în care am cunoscut oameni care au crezut în mine și au ținut cu dinții de CV-ul meu, care m-au încurajat să-mi deschid aripirile, oameni care ne-au devenit prieteni și alături de care construim o lume.

Pe 2016 mi-l doresc “mai nou“!

Daca 2015 ne-a găsit de mână împreună, puțin speriați de tot necunoscutul, 2016 ne va găsi tot împreună, dar mai încrezători, mai maturi și mai curajoși. Orice-ar fi, pe oriunde ne-am duce suntem împreună.

20151126_205852

Povești cu americani

Și aici ca peste tot, cineva cunoaște pe altcineva care știe pe careva care are un vecin care vinde ceva. Așa a ajuns bicicleta Brunhilda pe balconul nostru. Acum 17 ani a fost adusa din California în Frankfurt, dar n-a mai încăput în bagajul de întoarcere acasă. Proprietara, o americană de +70 de ani, sprintenă și foarte lucidă nu a vrut bani pe ea, doar plata shimbării roților. Și așa bicicleta arată ca nouă, cu tot cu genți de cumpături prinse pe lateral și cască de protecție.

Și pentru că Annalee cu soțul se întorc în California la familie, ne-au invitat într-un week-end la o sesiune de garage sale. E absolut fascinant să fii liber să cotrobăi prin amintirile oamenilor. Am plecat cu brațele pline și impresionați. Cotrobăind prin cutii am descoperit poze cu ei doi de peste tot din Europa, diafilme, aparatura radio de avion, combinezoane și uniforme de pilot, genți diplomat care se purtau altădată, tot felul de aparatura de bucatarie pe care n-aș ști s-o folosesc, dar și lucrarea ei de doctorat.

El, acum bolnav de Alzheimer a fost pilot.

Ea, are un doctorat în matematici eucliediene de la Stanford University. Luat cândva în ‘75.

Dupa 17 ani de Germania, se întorc acasă! Nostalgici dar ușurați!