Bucket list_updatable.exe

Mereu mi-a placut sa visez. Cu ochii inchisi, cu ochii deschisi, ziua sau noaptea, acasa, la scoala, in metrou, pe strada. Venita in Bucuresti la scoala, am descoperit librariile. Pe vremea aia erau o combinatie de locuri magice care aveau manuale, carti, dar absolut fascinante pentru mine erau tot felul de articole de papetarie. Cand veneam de la scoala, aproape in fiecare zi ma abateam de la mica librarie de la Coloane doar ca sa stau sa ma uit la pixuri, creioane, stilouri si tot felul de hartii colorate, mai subtiri, mai groase, mai mari, mai mici. Inainte sa inceapa scola imi faceam mereu liste cu ce mi-as dori pentru fiecare materie. Si cum era perioada de tranzitie, ajungeam sa am poate doar la jumate din ce-mi doream, dar toate imi erau asa dragi, de noi, ca imediat ca incepeam sa scriu in ele nu-mi mai placeau. Eram ordonata doar la prima pagina, dupa…nici eu nu-mi mai intelegeam scrisul (asta se intampla oricum si acum).

Cu timpul visele au luat alta forma. Nu mai visez la librarii (eh, pe naiba, evident ca vreau in continuare sa am o librarie), acum visez SI la locuri fastastice care sa ma lase fare cuvinte, la experiente memorabile.

In ordine aleatorie, asta e ce mi-as dori sa fac in urmatorii ani:

  • Sa locuiesc cateva luni/un an in Paris
  • Sa vad cel putin o tara de pe fiecare continent
  • Sa merg cateva saptamani intr-o tabara de limba italiana, in Italia
  • Sa fac un curs de machiaj
  • Sa reiau franceza
  • Sa invat o noua limba straina (cap de lista spaniola si italiana)
  • Sa merg intr-o croaziera
  • Sa urc pana la base camp pe Himalaya
  • Sa zbor cu balonul
  • Sa merg intr-un safari
  • Sa merg cu barca pe Amazon
  • Sa ajung pe o insula/arhipelag paradis (cap de lista Polinezia Franceza)
  • Sa iau in brate un pinguin
  • Sa experiementez imponderabilitatea
  • Sa conduc
  • Sa invat coregrafia din Dirty Dancing
  • Sa mananc in cel mai bun restaurant din lume
  • Sa petrec un week-end in cel mai scump si luxos hotel din lume
  • Sa merg la un concert Backstreet Boys
  • Sa fac ceva important
  • Sa castig un premiu, orice premiu
  • Sa merg la o gala
  • Sa invat sa lucrez la masina de cusut
  • Sa scriu o carte
  • Sa cunosc pe cineva faimos si sa nu ma pierd cu firea
  • Sa alerg un maraton
  • Sa ma inscriu la un sport de echipa (cap de lista echipa de badminton a institutiei)
  • Sa slabesc 10 kg
  • Sa fiu intr-o sedinta foto ca de revista

Lista e inca deschisa. Dar as vrea sa ma intorc la ea peste niste luni/ani, sa adaug sau sa tai ce deja mi-a gadilat sufletul si mi-a bucurat inima.

Sunt egoista, toate sunt la persoana I, dar asta nu inseamna ca nu mi-as dori sa le impart. Deci, care vrei sa mergi cu mine pe Himalaya?

PS.

Si pe langa astea, mai sunt acelea personale pe care le-am trait o data, dar mai vreau: sa faca mamaie gogosi sau sa-mi deseneze singurele figurine pe care le stie, cucoanele si cardul de gaste, sa ma cuibaresc pe canapea langa mama cand ne uitam la un film prost pe Pro TV, sa merg cu frate-miu intr-o excursie, sa merg cu toti ai mei de care mi-e dor sa dansam pana dimineata-n club…sa ma intorc in timp niste ani cand invatam sa fluier de la tataie.

 

Unde-am fost? Ce-am facut? Ce urmeaza?

Ca de cele mai multe ori, nu prea reusesc sa duc la bun sfarsit lucruri, sau in cazul de fata, sa le continui. Intervin tot felul de scuze si explicatii ca sa nu. Ca n-am timp, ca n-am inspiratie, ca nu s-a mai intamplat nimic notabil de pus pe blog.

Ultima postare e din 2016. Si totusi lumea inca ma gaseste pe google asa ca m-am hotarat sa reiau scrisul. Sa vedem cat ma tine.

Unde-am fost pana acum?

Tot aici, ascunsa in spatele unor motive inventate.

Ce-am facut in timpul asta?

Ne-am vazut de gasitul locului in Frankfurt, am calatorit, am muncit, am ras, ne-am distrat, am fost emotionati, am plans. De-ale vietii.

Ce urmeaza?

Sa-mi dedic mai mult timp scrisului. Sa-mi fac ordine in amintiri si sa incep sa le gasesc un loc in nemurirea internetului. Am facut mici modificari de layout, urmeaza si de continut. Vor fi povesti…multe povesti –  din copilarie, din experientele de roman in Germania, din calatorii, despre lucruri frumoase. Cand am pornit blogul nu stiam ce vreau de la el, nici el de la mine. Am scris de plictiseala articole pe care le-am sters deja. Acum mi-l doresc un jurnal la care sa revin peste ani si sa ma ajute sa-mi reamintesc de anumite momente.

Viata in Germania o sa adune articole si experiente din tara adoptiva. Mi-au dat curaj sa continui prietenii care inainte sa vina aici m-au gasit pe google cautand informatii despre Germania.

In zona de Travel o sa povestesc despre calatoriile noastre. N-o sa fie vorba de intinerarii sau articole gen how to. De astea e plin internetul.  Vor fi trairi si experiente personale.

Zona de Fine Living i-o dedic sufletului. Tulburari, emotii, anxietati, bucurii…tuturor le dau forma.

Am avut o copilarie frumoasa pe care n-am stiut s-o apreciez. Amintiri din copilarie o sa adune mometele acelea la care si acum ma gandesc cu dor. Toate ma definesc acum ca om.

Povestea personală a unui brand

Anno domini 2009. Anul primelor schimbări. Prima călătorie pe banii mei, bine și un pic pe-ai mamei. Primul Paris. Al doilea zbor cu avionul și primul cu Wizz Air. Al doilea loc de muncă. Primul contact cu aviația.

Luni 10 august. Cu o seara înainte aterizasem pe Băneasa, încă amețită de aerul parizian. La ora 8:00 luam metroul spre Pipera. Cu bomboane în geantă și cu emoții în buzunar. Mă aștepta un birou curat să-l umplu cu hârtii, notițe și bilețele. Și am făcut cunoștință cu tot ce avea să-mi umple cei mai frumoși ani profesionali. Rută vs. cursă vs. zbor vs. destinație. Bază vs. aeroport. Aeronavă și nu avion. A320 cu 180 de locuri. Echipaj de cabină, mai rar stewardesa sau steward. Comandant și first officer.

Începutul a fost greu. Când suna telefonul primul gând care-mi trecea prin cap era de fiecare dată: „Ce s-a întâmplat?”. Dar, odată cu trecerea timpului am devenit cei mai buni prieteni. Am anunțat noi rute, am deschis noi aeroporturi, am anunțat noi baze, ne-am plimbat împreună la Londra, Tel Aviv, Veneția, Dortmund, Roma, Milano, Budapesta și am trecut cu bine și prin crize: păsări la motor, nașteri la bord sau singura aterizare de urgență efectuată magistral de echipajul italiano-cipriot.

6 ani mai târziu intrăm împreună într-o nouă etapă.

Fiecare pe drumul lui, eu aici, ei la nivel european. În livery nou, tot rozaliu dar cu albastru cobalt care să atragă atenția, uniforme redesenate pentru însoțitorii de bord, cu noi servicii și beneficii pentru pasageri – locuri alocate, o clasă tarifară încât să călătorești ieftin like a boss, un nou tip de  aeronave pe linia de livrare de la Toulouse. Și noi planuri de extindere și dezvoltare.

Cu siguranță ne vom mai întâlni…în zbor!

Photo credits: Teo Ștefan, Aeronews.ro

https://www.facebook.com/Aeronews.ro

http://aeronews.ro/

Still…(insert name here)

Mereu am considerat-o pe Julianne Moore ca fiind femeia frumoasă ce poate fi luată ușor ca model. Pentru că are acea frumusețe ce se regăseșe în noi toate, blonde, brunete, slabe sau mai plinuțe, înalte sau mai scunde. O frumusețe naturală, degajată, simplă, dar nu simplistă, ce iese din tiparele catwalk-ului.

Și a știut atât de bine să ne arate această frumusețe în Still Alice. Filmul e o odă închinată vremelniciei vieții. Oricare din noi poate fi Alice. Oricare din noi se poate trezi înlăturat din prezent și aruncat în termnița propriei gândiri atemporale.

Și totuși uităm atât de ușor, în mod conștient, de prezent și intrăm voit în capcanele trecutului și mai ales ale viitorului. Pentru că prezentul ajunge să nu mai fie suficient. De ce?

Ce-ar fi dacă ne-am opri un pic și ne-am concentra chiar și pentru câteva minute la ceea ce însemnă viața acum, în clipa asta?

De la 10 la 21…kilometri

A pornit de la un pariu cu mine, să-mi demonstrez că dacă-mi pun mintea pot. Și am putut. Obiectivul principal: să termin primul semimaraton, în cele 3 ore alocate cursei. Dacă treceai finish-ul după cele 3 ore, erai descalificat.

Dacă în primăvară, pentru primii 10km antrenamentele au fost mai haotice și mai puse pe distracție, pentru un semi am vrut să-mi impun mai multă disciplină în tot: hidratare, alimentație, echipament și antrenamente sistematice cu distanțe crescute progresiv de la o săptămână la alta. În cele 2 luni de antrenament, sfaturile lui Andrei Roșu mi-au devenit mantră și am încercat să le urmez acolo unde știam că am carențe – în special la hidratare, alimentație și stil de alergare.

Program de antrenament
Un semimaraton nu e joacă. Dar nici imposibil. Trebuie un pic mai multă disciplină. Iar V. s-a dovedit din nou un adevărat antrenor, de la distanță de data asta. Acum eram doar eu cu mine pe aleile din Herăstrău. Disciplina am încercat s-o impun încă de la calendarul de antrenamente. Era august când am început. Deci alergări dis de dimineață sau seara târziu. Așa am ajuns să am duminica dimineața în jur de ora 8:00 (și eu nu sunt o persoană matinală) turele de parc și în mijlocul săpămânii turele de la pista de alergare de la Lia Manoliu, cea mai faină suprafață de alergare.

Chiar dacă aveam de mers câteva stații bune cu 335 în colanți nu am putut să renunț la Herăstrău. În primul rând, pentru că era locul nostru de alergat, în al doilea rând pentru că cei 6km pe tură dădeau senzația de finish și crește inima-n tine când realizai că ai reușit mai mult de o tură, și nu în ultimul rând pentru că diminețile parcul miroase a proaspăt, aleiile sunt goale și ești tu cu alții ca tine. A fost foarte ușor în Herăstrău să cresc progresiv distanțele de la săptâmână la săptămână, cu un ultimul antrenament înainte de cursa de 17 km.

În mijloc de săptămână imi setasem antrenamentele așa zise ușoare la pistă. Nu mă forțam să alerg mai mult 3-4-5 km. Din nou pista în fiecare seară era plină și nici nu mergeam singură. Microbul alergării ajunsese până atunci și la tata și frate-miu care și acum ies cel puțin o dată pe săptămână la o alergare. Marea bucurie e că am reuși să-i conving să se înscrie la prima cursa oficială, în mai la Semimaratonul Internațional, cursa de 10K.

Alimenație și hidratare
Cărțile de dezvoltare personală spun că daca faci repetat un lucru mai mult de 21 de zile, îti va intra în rutină. La început mi se părea imposibil să beau minim 2 litri de apă pe zi. Acum nu. Înainte, dacă nu aveam o masă copioasă de seară care să-mi răsplătească ziua de muncă, eram nemulțumită. Acum nici nu se mai pune problema. Am renuțat la obiceiul de a bea cola în fiecare zi, am redus pâinea și mi-am transformat cinele în mese frugale și vitaminizate. Și a funcționat. Am reușit să ajung la o greutate optimă și fiecare decizie luată m-a ajutat să-mi îndeplinesc obiectivul.

Cursa
Mă emoționez ușor și nu pot s-o ascund. Am o față înzestrată cu darul de a transmite aproape tot. Cursa a avut loc duminica dimineața. Am avut grijă să mă trezesc cu minim 3 ore înainte, să mă hidratez bine și chiar să și mănânc (cum zicea o reclamă, Addida Torsion – Dacă vrei poți). Drumul cu metroul până la start mi-a mai domolit emoțiile și gandurile negative (dacă mă împiedic, dacă mă pierd pe traseu, dacă mi se face rău). Ca și alții la ora aia în metrou, ne purtam cu mândrie numerele de concurs. Inainte de cursă am făcut un training cu familia și i-am poziționat strategic pe traseu cu sticlele de Getorade – mama fix la jumătatea cursei, la Lia Manoliu, tata și frate-miu la Unirii, pe ultimii kilometri și cei mai grei. Am avut parte și de susținerea părinților lui V. obișnuiți cu alergări și competiții.

Experiența unei curse…o recomand oricui…toți sunt veseli, fericiti că încearcă ceva nu credeau că ar putea vreodată, ești încurajat de pe margine de străini și nu mai vorbesc de plutonul fruntaș de gazele africane care parcă zboară și nu aleargă ca noi toți ceilalți. Chiar cu câteva zile înainte fusese doborât un nou record mondial la maratonul de la Berlin.

Primii 12-13 km au decurs bine. Cu muzică motivațională în căști (nelipsitul Eye of the tiger) și cu Roxana lângă mine într-o formă de zile mari. De la Unirii, pe ultimii 7-8 km a intrat în pluton tata, până la finish. La km 17 am început să scărțâi. Știam că or să înceapă să mă doară genunchii. Văzusem și la antrenamente când înțepăturile începeau la km 15. Acum durerea era mai acută, spate, genunchi, aproape că suspinam la fiecare pas. Dar nu voiam să renunț. Aproape că vedeam Finish-ul. În suspine și au-uri ieșite șuierând, am încercat chiar să grabesc ritmul pe final, cei care aplaudau pe margine parcă mă purtau în zbor. Și am ajuns. După 2h20 de alergare într-un ritm susținut, pe un traseu pe care un 104 îl face în 30 de minute (pe un singur sens de mers).

A urmat apoi Bengay la spate și la genunchi, gheață la genunchi și o medalie transpirată dar prețioasă.

Primii 10K

Întotdeauna am făcut lucrurile bine și de prea puține ori foarte bine. De cele mai multe ori cred că mi-a lipsit “the killer instinct” care să mă motiveze și să mă determine să ies din zona de confort încât să ajung să fac performanță. Când eram mică mama mi se tot dădea exemplu că ea a fost super ambițioasă și că își dorea mereu să fie cea mai bună. Eu n-am fost niciodată așa. N-aș zice că mi-a fost rău, dar uneori accept și intru în situații care să ma scuture un pic, să mă trezească din amorțeală, să mă arunce în arena cu lei și din care să ies cu zâmbetul pe buze că am reușit.

Nu am fost și nu sunt o fire sedentară, dar din nou, plăcerea confortului a făcut ca de fiecare dată să nu fac sport așa cum mi-aș fi dorit. Doar abonamentul la sală deja plătit mai reușea să mă scoată din casă. Se pare că asta imi trebuie. Un ceva, un cineva care să mă amenințe cu ceva și să ma urnească. Când imi povestea V. de atmosfera de la un semi sau un maraton, nu făceam decât să visez cu ochii deschiși și să-i admir pe oamenii care alergau la curse de jocuri olimpice. Până când m-am trezit pusă în fața unei situații nemaiîntâlnite – ori alergi, ori rămâi cu banii aruncați pe înscriere și sentimentul de nereușită.

Totul a început de la discuție lejeră, din care am ajuns la o concluzie: dacă ne antrenăm cel puțin o dată sau de două ori pe săptămână, devenea foarte posibil să reușesc să termin prima cursă de 10K de la Semimaratonul Internațional București 2014 în acea 1h30min alocată. Și așa au început antrenamentele de duminica dimineața din Herăstrău, indiferent de vreme, sau de lipsa de chef. Și acum țin minte cum după primii 300m voiam să renunț. Nu știam să respir, nu știam să-mi dozez energia, nu aveam disciplina finisherului. Însă ca niciodată, aveam două super motivații: eram deja înscriși la cursă (ca orice sportiv adevărat aveam să am tricou, număr de concurs) și V. s-a dovedit cel mai bun antrenor și clăditor de personalitate de învingător.

Dacă prima tura de Herăstău (de 6km) a mers cu chiu cu vai, la fiecare alergare simțeam progresele mici făcute, iar în două luni de antrenamente am reușit să ajung ca în cursa oficială să alerg 1h10min.

V. alerga pe lângă mine parcă plutind, fără oboseală, fără sete, fără dureri. După un semi și un maraton terminat, nici nu e de mirare că 10km i se păreau un antrenament obișnuit în parc (ar fi însemnat cam două ture de Herăstrău). Pe ultimii 300m s-a asigurat că sunt în stare să ajung la finish și s-a desprins.

Până la urmă el avea un alt obiectiv, un pariu cu el însuși să scoată timp bun. Obiectivul meu și pariul cu mine, era să termin.

Și am terminat. Cu ai mei și-ai lui V. pe margine făcându-ne galerie, cu limba scoasă de-un cot, cu picioarele tremunde, însetată….dar ce bucurie când am trecut de finish și mi-am primit medalia de învingător.

Și de atunci alergatul a devenit o rutină. Nu însă fără obiective clare căre să mă împingă de la spate dar care să mă determine să ies voit din zona de confort. Pentru că bucuria câștigării unui pariu cu sine întrece orice gând negru care te-ar putea determina să renunți.