De la 10 la 21…kilometri

A pornit de la un pariu cu mine, să-mi demonstrez că dacă-mi pun mintea pot. Și am putut. Obiectivul principal: să termin primul semimaraton, în cele 3 ore alocate cursei. Dacă treceai finish-ul după cele 3 ore, erai descalificat.

Dacă în primăvară, pentru primii 10km antrenamentele au fost mai haotice și mai puse pe distracție, pentru un semi am vrut să-mi impun mai multă disciplină în tot: hidratare, alimentație, echipament și antrenamente sistematice cu distanțe crescute progresiv de la o săptămână la alta. În cele 2 luni de antrenament, sfaturile lui Andrei Roșu mi-au devenit mantră și am încercat să le urmez acolo unde știam că am carențe – în special la hidratare, alimentație și stil de alergare.

Program de antrenament
Un semimaraton nu e joacă. Dar nici imposibil. Trebuie un pic mai multă disciplină. Iar V. s-a dovedit din nou un adevărat antrenor, de la distanță de data asta. Acum eram doar eu cu mine pe aleile din Herăstrău. Disciplina am încercat s-o impun încă de la calendarul de antrenamente. Era august când am început. Deci alergări dis de dimineață sau seara târziu. Așa am ajuns să am duminica dimineața în jur de ora 8:00 (și eu nu sunt o persoană matinală) turele de parc și în mijlocul săpămânii turele de la pista de alergare de la Lia Manoliu, cea mai faină suprafață de alergare.

Chiar dacă aveam de mers câteva stații bune cu 335 în colanți nu am putut să renunț la Herăstrău. În primul rând, pentru că era locul nostru de alergat, în al doilea rând pentru că cei 6km pe tură dădeau senzația de finish și crește inima-n tine când realizai că ai reușit mai mult de o tură, și nu în ultimul rând pentru că diminețile parcul miroase a proaspăt, aleiile sunt goale și ești tu cu alții ca tine. A fost foarte ușor în Herăstrău să cresc progresiv distanțele de la săptâmână la săptămână, cu un ultimul antrenament înainte de cursa de 17 km.

În mijloc de săptămână imi setasem antrenamentele așa zise ușoare la pistă. Nu mă forțam să alerg mai mult 3-4-5 km. Din nou pista în fiecare seară era plină și nici nu mergeam singură. Microbul alergării ajunsese până atunci și la tata și frate-miu care și acum ies cel puțin o dată pe săptămână la o alergare. Marea bucurie e că am reuși să-i conving să se înscrie la prima cursa oficială, în mai la Semimaratonul Internațional, cursa de 10K.

Alimenație și hidratare
Cărțile de dezvoltare personală spun că daca faci repetat un lucru mai mult de 21 de zile, îti va intra în rutină. La început mi se părea imposibil să beau minim 2 litri de apă pe zi. Acum nu. Înainte, dacă nu aveam o masă copioasă de seară care să-mi răsplătească ziua de muncă, eram nemulțumită. Acum nici nu se mai pune problema. Am renuțat la obiceiul de a bea cola în fiecare zi, am redus pâinea și mi-am transformat cinele în mese frugale și vitaminizate. Și a funcționat. Am reușit să ajung la o greutate optimă și fiecare decizie luată m-a ajutat să-mi îndeplinesc obiectivul.

Cursa
Mă emoționez ușor și nu pot s-o ascund. Am o față înzestrată cu darul de a transmite aproape tot. Cursa a avut loc duminica dimineața. Am avut grijă să mă trezesc cu minim 3 ore înainte, să mă hidratez bine și chiar să și mănânc (cum zicea o reclamă, Addida Torsion – Dacă vrei poți). Drumul cu metroul până la start mi-a mai domolit emoțiile și gandurile negative (dacă mă împiedic, dacă mă pierd pe traseu, dacă mi se face rău). Ca și alții la ora aia în metrou, ne purtam cu mândrie numerele de concurs. Inainte de cursă am făcut un training cu familia și i-am poziționat strategic pe traseu cu sticlele de Getorade – mama fix la jumătatea cursei, la Lia Manoliu, tata și frate-miu la Unirii, pe ultimii kilometri și cei mai grei. Am avut parte și de susținerea părinților lui V. obișnuiți cu alergări și competiții.

Experiența unei curse…o recomand oricui…toți sunt veseli, fericiti că încearcă ceva nu credeau că ar putea vreodată, ești încurajat de pe margine de străini și nu mai vorbesc de plutonul fruntaș de gazele africane care parcă zboară și nu aleargă ca noi toți ceilalți. Chiar cu câteva zile înainte fusese doborât un nou record mondial la maratonul de la Berlin.

Primii 12-13 km au decurs bine. Cu muzică motivațională în căști (nelipsitul Eye of the tiger) și cu Roxana lângă mine într-o formă de zile mari. De la Unirii, pe ultimii 7-8 km a intrat în pluton tata, până la finish. La km 17 am început să scărțâi. Știam că or să înceapă să mă doară genunchii. Văzusem și la antrenamente când înțepăturile începeau la km 15. Acum durerea era mai acută, spate, genunchi, aproape că suspinam la fiecare pas. Dar nu voiam să renunț. Aproape că vedeam Finish-ul. În suspine și au-uri ieșite șuierând, am încercat chiar să grabesc ritmul pe final, cei care aplaudau pe margine parcă mă purtau în zbor. Și am ajuns. După 2h20 de alergare într-un ritm susținut, pe un traseu pe care un 104 îl face în 30 de minute (pe un singur sens de mers).

A urmat apoi Bengay la spate și la genunchi, gheață la genunchi și o medalie transpirată dar prețioasă.

Cum ajungi ușor in Frankfurt

Frankfurt nu e tocmai o destinație mult visată de vacanță, dar poate deveni doar prima escală spre una îndepărtată și exotică.

De cele mai multe ori, cei care își iau biletele de avion spre Asia, America sau Africa și le iau direct din București, fără a avea parte de bătăile de cap de a lega zborurile între ele. Dar ce te faci dacă esti mai aventurier și vrei sa economisești niște bani? Îți alegi tu singur segmentele de zborur și ai șansa să ieși mai ieftin.

Low cost spre Frankfurt via

Cel mai apropiat aeroport low cost de Frankfurt este Frankfurt Hahn, la 122km. Pe HHN zboră din România Wizz Air cu zboruri din Târgu-Mureș, Timișoara și Cluj.

De exemplu, în perioada 6-13 mai, TGM-HHN-TGM e 288 lei, cu toate taxele incluse și un bagaj mic de cabină. Vrei bagaj de cală, mai dai un pic. Și mai adaugi și transportul spre Târgu Mureș și înapoi și apoi din Hahn până la aeroportul internațional din Frankfurt.

O altă variantă low cost e să zbori în orașele din apropierea Frankfurtului.

Nuremberg la 225 km, cu Wizz Air din București și Cluj.

Din București sunt zboruri joia și duminica, începând de la 99 lei/segmentul.

Dortmund la 221 km, cu Wizz Air din București, Cluj, Craiova, Sibiu și Timișoara.

Din București, în fiecare luni, miercuri, vineri, sâmbătă, duminică, de la 179 lei/segmentul.

Cu Wizz Air ar mai fi zborurile Cluj-Koln (la 197 km de Frankfurt). Memmingen e deja prea departe, la 341 km de Frankfurt.

Ar mai fi varianta Stuttgart la 204 km, cu Blue Air, marțea, joia, sâmbătă și duminica, pornind de la 177,99 lei, la care se mai adaugă taxe și servicii.

Dar dacă vrei să ajungi direct pe aeroportul principal din Frankfurt, cele două companii aeriene tradiționale Tarom și Lufthansa operează chiar și mai multe zboruri pe zi.

La Tarom, un preț OK e un maxim de 150 eur pentru un zbor dus-întors. Luat cu 1-2 luni înainte ai toate șansele să prinzi prețul bun. Și dacă mai prinzi o promoție ca cea precedentă care a blocat serverele Tarom, poți să dai și 99 EUR pe un zbor dus-întors.

Tarom are în fiecare zi a săptămânii, câte 2 zboruri pe zi, unul dimineața, altul după-amiaza. Plata se poate face online, în timpul procesului de rezervare sau în 24h, la agențiile Tarom, fără să plătești taxe suplimentare de rezervare. Taxa suplimentară o plătești când rezervarea o faci la o genție de turism sau agenție Tarom. E 30 eur/bilet.

În ceea ce privește Lufthansa, prețurile sunt pic mai mari decât la Tarom, însă cu mult mai multe opțiuni de zbor, inclusiv cu o escală. Și la Lufthansa, un preț mediu ar fi de 150 eur. Ce e peste, e deja prea mult și mai bine cauți o variantă alternativă, chiar și low cost.

 

 

Primii 10K

Întotdeauna am făcut lucrurile bine și de prea puține ori foarte bine. De cele mai multe ori cred că mi-a lipsit “the killer instinct” care să mă motiveze și să mă determine să ies din zona de confort încât să ajung să fac performanță. Când eram mică mama mi se tot dădea exemplu că ea a fost super ambițioasă și că își dorea mereu să fie cea mai bună. Eu n-am fost niciodată așa. N-aș zice că mi-a fost rău, dar uneori accept și intru în situații care să ma scuture un pic, să mă trezească din amorțeală, să mă arunce în arena cu lei și din care să ies cu zâmbetul pe buze că am reușit.

Nu am fost și nu sunt o fire sedentară, dar din nou, plăcerea confortului a făcut ca de fiecare dată să nu fac sport așa cum mi-aș fi dorit. Doar abonamentul la sală deja plătit mai reușea să mă scoată din casă. Se pare că asta imi trebuie. Un ceva, un cineva care să mă amenințe cu ceva și să ma urnească. Când imi povestea V. de atmosfera de la un semi sau un maraton, nu făceam decât să visez cu ochii deschiși și să-i admir pe oamenii care alergau la curse de jocuri olimpice. Până când m-am trezit pusă în fața unei situații nemaiîntâlnite – ori alergi, ori rămâi cu banii aruncați pe înscriere și sentimentul de nereușită.

Totul a început de la discuție lejeră, din care am ajuns la o concluzie: dacă ne antrenăm cel puțin o dată sau de două ori pe săptămână, devenea foarte posibil să reușesc să termin prima cursă de 10K de la Semimaratonul Internațional București 2014 în acea 1h30min alocată. Și așa au început antrenamentele de duminica dimineața din Herăstrău, indiferent de vreme, sau de lipsa de chef. Și acum țin minte cum după primii 300m voiam să renunț. Nu știam să respir, nu știam să-mi dozez energia, nu aveam disciplina finisherului. Însă ca niciodată, aveam două super motivații: eram deja înscriși la cursă (ca orice sportiv adevărat aveam să am tricou, număr de concurs) și V. s-a dovedit cel mai bun antrenor și clăditor de personalitate de învingător.

Dacă prima tura de Herăstău (de 6km) a mers cu chiu cu vai, la fiecare alergare simțeam progresele mici făcute, iar în două luni de antrenamente am reușit să ajung ca în cursa oficială să alerg 1h10min.

V. alerga pe lângă mine parcă plutind, fără oboseală, fără sete, fără dureri. După un semi și un maraton terminat, nici nu e de mirare că 10km i se păreau un antrenament obișnuit în parc (ar fi însemnat cam două ture de Herăstrău). Pe ultimii 300m s-a asigurat că sunt în stare să ajung la finish și s-a desprins.

Până la urmă el avea un alt obiectiv, un pariu cu el însuși să scoată timp bun. Obiectivul meu și pariul cu mine, era să termin.

Și am terminat. Cu ai mei și-ai lui V. pe margine făcându-ne galerie, cu limba scoasă de-un cot, cu picioarele tremunde, însetată….dar ce bucurie când am trecut de finish și mi-am primit medalia de învingător.

Și de atunci alergatul a devenit o rutină. Nu însă fără obiective clare căre să mă împingă de la spate dar care să mă determine să ies voit din zona de confort. Pentru că bucuria câștigării unui pariu cu sine întrece orice gând negru care te-ar putea determina să renunți.