Silvester și imigranții

Printr-un nu știu ce joc de gramatică, Revelionul la nemți se numește Silverster…și nu, nu e vorba Stallone.

Ce înseamnă de fapt Silvester? Am petrecut două aici…total opuse.

Primul, pentru că ne-a luat pe nepregătite, am fost și noi ca toți ceilalți pe stradă. Pe râu mai exact, pentru că acolo citisem că se adună lumea, cântă, dansează, se pupă și se uită la artificii.

Era decembrie 2014. Exodul imigranților nu începuse. Germania se pregătea cu frenezie de Revelion. Cum pe 31 e încă deschis la magazine, până la ora 14:00, aglomerare de oameni, coșuri pline cu băuturi, artificii și pe ici pe colo și ceva de-ale gurii. Printre petarde și bubuituri ajungem pe râu, cu sticla de spumant și 2 pahare în buzunar și așteptam să înceapă distracția. Ce au omis toți să spună e că ajungi să asiști la cea mai mare desfășurare de forțe în materie de artificii…și nu, nu e deloc nici amuzant, nici distractiv, nici mișto. E doar periculos. Pentru că, timp de câteva zile înainte de 31 decembrie, poți cumpăra din supermarket-uri arsenale întregi de rachete, petarde, artificii…unele mai periculoase ca altele. Am văzut copii care făcuseră pe ei de frică, părinți care-și pocneau peste ceafă odraslele ca să le stingă focul din glugă, salvări care făceau slalom prin mulțime. Lume beată pe stradă, răcnind ceva pe limba lor (probabil spuneau la mulți ani)…prietenoși ce-i drept. Nici n-am stat până când și-au epuizat toți stocul de rachete…de focul de artificii oficial de la primărie nici n-a fost vorba…pe lângă faptul că era ceață, s-a mai adunat și fumul de la petarde, încât vedeai doar ce-au pregătit cei de lângă tine. Sub pod nu puteai sta că-ți picau în cap, pe pod nu, că-ți dădeau în cap…nu mai bine mergem noi acasă și ne aprinde steluțele aduse din România?

Prin decembrie 2015 a venit nelipsita întrebare: ce facem de Revelion? Și din vorbă-n vorbă, din plan în plan am ajuns să-l facem în 4, cu salată de boef, oua umplute și programul trist de la televiziunile din România. După cum arătau autobuzele la ora 19:00 și după mirosul de mâncare gătită din sacoșe, rucsacurile pline de sticle de alcool, aș zice că mulți au ales să-l facă la cineva acasă. Și noi ca tot omul am schimbat autobuzul în buricul târgului. Un drum până la bancomat ne-a determinat să spunem, hai naiba mai repede de aici. Și din nou…buricul târgului, Champs Elysee-ul Frankfurtului, de unde toți asiaticii își cumpără Dior și Hugo Boss. Grupuri mai mari sau mai mici, foarte gălăgioși și agresivi în gesturi și limbajul non-verbal că nu prea aveai cum să-ți dai seama ce răcnesc, prea puțini europeni printre ei, pe jos mirosea strident a alcool…aruncau cu petarde unii într-alții și evident că mai nimereau și victime colaterale. Și era de abia ora 7:00.

Nici nu vreau să mă gândesc ce a fost în zona gării unde și într-o zi normală nu e indicat să mergi prea mult pe jos…mai ales singur/ă.

Acum trageți voi concluziile!

PS. Noi am petrecut frumos, cu țuică și artificii pentru copii de 12 ani! 🙂

stallone

Minijob-ul, un job mic pentru oameni mari

În studenție am lucrat câteva luni într-un call center. Mă chema Andrea Brown, sunam în Anglia, la numere private și încercam să-i conving pe oameni să se întâlneasca cu un consultant în ipoteci. Deși oamenii erau încă destul de creduli pe vremea aia, lesne de înțeles că nu mergea prea bine. Dar măcar făceam niște bănuți de cico. Cine-ar fi crezut că după atâția ani, tot la telefon am să mă întorc. Înainte să mă bucur de priveliștea de la etajul 36, primul meu job în Germania, tot la telefon a fost…la cască, în fața unui calculator de unde citeam întrebările și notam răspunsurile.

Mergeam cu trenul…o oră bun de moțăit și la dus și la întors. Nu de puține ori mă trezeau controlorii să-mi verifice abonamentul. Toatp perioada de call center am luat-o ca pe distracție și o motivație să ies din casă cu un alt scopt decât la cumpărături sau la vreo instituție. Că de făcut averi nu putea fi vorba…Nu încă, cel puțin.

După atâta experiență de dat telefoane, nu luam nimic personal, puteam avea conversații lejere chiar dacă la un moment dat echipa era presată de team leader-i…și treaba mergea. Atât de bine încât, când le-am zis că nu vin o săptămână, m-au rugat să mă întorc. După câteva săptămâni devenisem un fel de team leader onorific pe echipa de engleză, le mai dădeam idei colegilor de cum să convingă persoanele de la telefon să le răspundă la întrebări.

Ce înseamnă minijob? Un job part-time, care nu poate fi plătit cu mai mult de 450 de euro pe luna. Toate taxele le plătește angajatorul, suma asta o iei în mână….însă….contribuțiile sociale tu le plătești. Poți opta să nu plătești la fondul de pensii, dar asigurarea de sănătate e obligatorie. Partea bună e că dacă ești pensionar, ai asigurare, deci nu mai plătești nimic. Dacă minijob-ul e singurul loc din care iei vreun venit, plătești sănătatea la nivelul unui șomer, adică 160 euro/lună. Într-un final la sfârșit de lună plăteam 160 euro asigurarea de sănătate și 176 euro abonamentul lunar de tren. Now, you do the math! Nu m-am îmbogățit, dar după câteva luni de pauză și fără să existe vreo șansă să apara un job doar cu limba engleză…a fost ca o gură de oxigen.

De ce minijob? În Germania e legal să ai un job alternativ ca să-ți suplimentezi veniturile. Poți fi student, pensionar sau angajat full time care are minijob. În plus, cele mai multe minijob-uri oferă alternativa să lucrezi în schimburi. Tocmai de asta, seara se umplea biroul de tineri de vârsta a doua. Se vorbeau toate limbile pământului acolo: germană, engleză, franceză, rusă, chineză, japoneză, olandeză, daneză etc. Firma avusese chiar în trecut și un proiect pe română. Și nu trebuia să vinzi nimic. Erau fie studii de piață, fie sondaje de satisfacție a clienților/partenerilor etc.

Ce făceam de fapt? Făceam sondaje în companii, referitoare la călătoriile de afaceri. Sunam în Anglia, Olanda, US, Canada, Africa de Sud, India, Singapore. Lucram cam 4 ore pe zi, important era să fac 52 de ore pe lună. Partea complicată apărea când dădeai sute de telefoane, vorbeai cu sute de oameni și nu toți erau deschiși să piardă 15-20 min cu un necunoscut la telefon, dar să mai și dea detalii de business despre cât cheltuie pe călătorii, unde și de ce. Dar până la urmă asta era treaba mea. Să fiu convingătoare la telefon și să-i determin să-mi răspundă la întrebări. Dacă depășeam, orele se cuantificau în lunile în care n-ar fi avut proiecte în limba engleză, cum a fost și cazul la un moment dat, când am primit bani bani restanți, stând acasă.

Până la urmă toți începem de undeva…așa a fost începutul meu pe piața muncii din Germania.

 

callcenter