Mereu am considerat-o pe Julianne Moore ca fiind femeia frumoasă ce poate fi luată ușor ca model. Pentru că are acea frumusețe ce se regăseșe în noi toate, blonde, brunete, slabe sau mai plinuțe, înalte sau mai scunde. O frumusețe naturală, degajată, simplă, dar nu simplistă, ce iese din tiparele catwalk-ului.
Și a știut atât de bine să ne arate această frumusețe în Still Alice. Filmul e o odă închinată vremelniciei vieții. Oricare din noi poate fi Alice. Oricare din noi se poate trezi înlăturat din prezent și aruncat în termnița propriei gândiri atemporale.
Și totuși uităm atât de ușor, în mod conștient, de prezent și intrăm voit în capcanele trecutului și mai ales ale viitorului. Pentru că prezentul ajunge să nu mai fie suficient. De ce?
Ce-ar fi dacă ne-am opri un pic și ne-am concentra chiar și pentru câteva minute la ceea ce însemnă viața acum, în clipa asta?
