Întotdeauna am făcut lucrurile bine și de prea puține ori foarte bine. De cele mai multe ori cred că mi-a lipsit “the killer instinct” care să mă motiveze și să mă determine să ies din zona de confort încât să ajung să fac performanță. Când eram mică mama mi se tot dădea exemplu că ea a fost super ambițioasă și că își dorea mereu să fie cea mai bună. Eu n-am fost niciodată așa. N-aș zice că mi-a fost rău, dar uneori accept și intru în situații care să ma scuture un pic, să mă trezească din amorțeală, să mă arunce în arena cu lei și din care să ies cu zâmbetul pe buze că am reușit.
Nu am fost și nu sunt o fire sedentară, dar din nou, plăcerea confortului a făcut ca de fiecare dată să nu fac sport așa cum mi-aș fi dorit. Doar abonamentul la sală deja plătit mai reușea să mă scoată din casă. Se pare că asta imi trebuie. Un ceva, un cineva care să mă amenințe cu ceva și să ma urnească. Când imi povestea V. de atmosfera de la un semi sau un maraton, nu făceam decât să visez cu ochii deschiși și să-i admir pe oamenii care alergau la curse de jocuri olimpice. Până când m-am trezit pusă în fața unei situații nemaiîntâlnite – ori alergi, ori rămâi cu banii aruncați pe înscriere și sentimentul de nereușită.
Totul a început de la discuție lejeră, din care am ajuns la o concluzie: dacă ne antrenăm cel puțin o dată sau de două ori pe săptămână, devenea foarte posibil să reușesc să termin prima cursă de 10K de la Semimaratonul Internațional București 2014 în acea 1h30min alocată. Și așa au început antrenamentele de duminica dimineața din Herăstrău, indiferent de vreme, sau de lipsa de chef. Și acum țin minte cum după primii 300m voiam să renunț. Nu știam să respir, nu știam să-mi dozez energia, nu aveam disciplina finisherului. Însă ca niciodată, aveam două super motivații: eram deja înscriși la cursă (ca orice sportiv adevărat aveam să am tricou, număr de concurs) și V. s-a dovedit cel mai bun antrenor și clăditor de personalitate de învingător.
Dacă prima tura de Herăstău (de 6km) a mers cu chiu cu vai, la fiecare alergare simțeam progresele mici făcute, iar în două luni de antrenamente am reușit să ajung ca în cursa oficială să alerg 1h10min.
V. alerga pe lângă mine parcă plutind, fără oboseală, fără sete, fără dureri. După un semi și un maraton terminat, nici nu e de mirare că 10km i se păreau un antrenament obișnuit în parc (ar fi însemnat cam două ture de Herăstrău). Pe ultimii 300m s-a asigurat că sunt în stare să ajung la finish și s-a desprins.
Până la urmă el avea un alt obiectiv, un pariu cu el însuși să scoată timp bun. Obiectivul meu și pariul cu mine, era să termin.
Și am terminat. Cu ai mei și-ai lui V. pe margine făcându-ne galerie, cu limba scoasă de-un cot, cu picioarele tremunde, însetată….dar ce bucurie când am trecut de finish și mi-am primit medalia de învingător.
Și de atunci alergatul a devenit o rutină. Nu însă fără obiective clare căre să mă împingă de la spate dar care să mă determine să ies voit din zona de confort. Pentru că bucuria câștigării unui pariu cu sine întrece orice gând negru care te-ar putea determina să renunți.
