A pornit de la un pariu cu mine, să-mi demonstrez că dacă-mi pun mintea pot. Și am putut. Obiectivul principal: să termin primul semimaraton, în cele 3 ore alocate cursei. Dacă treceai finish-ul după cele 3 ore, erai descalificat.
Dacă în primăvară, pentru primii 10km antrenamentele au fost mai haotice și mai puse pe distracție, pentru un semi am vrut să-mi impun mai multă disciplină în tot: hidratare, alimentație, echipament și antrenamente sistematice cu distanțe crescute progresiv de la o săptămână la alta. În cele 2 luni de antrenament, sfaturile lui Andrei Roșu mi-au devenit mantră și am încercat să le urmez acolo unde știam că am carențe – în special la hidratare, alimentație și stil de alergare.
Program de antrenament
Un semimaraton nu e joacă. Dar nici imposibil. Trebuie un pic mai multă disciplină. Iar V. s-a dovedit din nou un adevărat antrenor, de la distanță de data asta. Acum eram doar eu cu mine pe aleile din Herăstrău. Disciplina am încercat s-o impun încă de la calendarul de antrenamente. Era august când am început. Deci alergări dis de dimineață sau seara târziu. Așa am ajuns să am duminica dimineața în jur de ora 8:00 (și eu nu sunt o persoană matinală) turele de parc și în mijlocul săpămânii turele de la pista de alergare de la Lia Manoliu, cea mai faină suprafață de alergare.
Chiar dacă aveam de mers câteva stații bune cu 335 în colanți nu am putut să renunț la Herăstrău. În primul rând, pentru că era locul nostru de alergat, în al doilea rând pentru că cei 6km pe tură dădeau senzația de finish și crește inima-n tine când realizai că ai reușit mai mult de o tură, și nu în ultimul rând pentru că diminețile parcul miroase a proaspăt, aleiile sunt goale și ești tu cu alții ca tine. A fost foarte ușor în Herăstrău să cresc progresiv distanțele de la săptâmână la săptămână, cu un ultimul antrenament înainte de cursa de 17 km.
În mijloc de săptămână imi setasem antrenamentele așa zise ușoare la pistă. Nu mă forțam să alerg mai mult 3-4-5 km. Din nou pista în fiecare seară era plină și nici nu mergeam singură. Microbul alergării ajunsese până atunci și la tata și frate-miu care și acum ies cel puțin o dată pe săptămână la o alergare. Marea bucurie e că am reuși să-i conving să se înscrie la prima cursa oficială, în mai la Semimaratonul Internațional, cursa de 10K.
Alimenație și hidratare
Cărțile de dezvoltare personală spun că daca faci repetat un lucru mai mult de 21 de zile, îti va intra în rutină. La început mi se părea imposibil să beau minim 2 litri de apă pe zi. Acum nu. Înainte, dacă nu aveam o masă copioasă de seară care să-mi răsplătească ziua de muncă, eram nemulțumită. Acum nici nu se mai pune problema. Am renuțat la obiceiul de a bea cola în fiecare zi, am redus pâinea și mi-am transformat cinele în mese frugale și vitaminizate. Și a funcționat. Am reușit să ajung la o greutate optimă și fiecare decizie luată m-a ajutat să-mi îndeplinesc obiectivul.
Cursa
Mă emoționez ușor și nu pot s-o ascund. Am o față înzestrată cu darul de a transmite aproape tot. Cursa a avut loc duminica dimineața. Am avut grijă să mă trezesc cu minim 3 ore înainte, să mă hidratez bine și chiar să și mănânc (cum zicea o reclamă, Addida Torsion – Dacă vrei poți). Drumul cu metroul până la start mi-a mai domolit emoțiile și gandurile negative (dacă mă împiedic, dacă mă pierd pe traseu, dacă mi se face rău). Ca și alții la ora aia în metrou, ne purtam cu mândrie numerele de concurs. Inainte de cursă am făcut un training cu familia și i-am poziționat strategic pe traseu cu sticlele de Getorade – mama fix la jumătatea cursei, la Lia Manoliu, tata și frate-miu la Unirii, pe ultimii kilometri și cei mai grei. Am avut parte și de susținerea părinților lui V. obișnuiți cu alergări și competiții.
Experiența unei curse…o recomand oricui…toți sunt veseli, fericiti că încearcă ceva nu credeau că ar putea vreodată, ești încurajat de pe margine de străini și nu mai vorbesc de plutonul fruntaș de gazele africane care parcă zboară și nu aleargă ca noi toți ceilalți. Chiar cu câteva zile înainte fusese doborât un nou record mondial la maratonul de la Berlin.
Primii 12-13 km au decurs bine. Cu muzică motivațională în căști (nelipsitul Eye of the tiger) și cu Roxana lângă mine într-o formă de zile mari. De la Unirii, pe ultimii 7-8 km a intrat în pluton tata, până la finish. La km 17 am început să scărțâi. Știam că or să înceapă să mă doară genunchii. Văzusem și la antrenamente când înțepăturile începeau la km 15. Acum durerea era mai acută, spate, genunchi, aproape că suspinam la fiecare pas. Dar nu voiam să renunț. Aproape că vedeam Finish-ul. În suspine și au-uri ieșite șuierând, am încercat chiar să grabesc ritmul pe final, cei care aplaudau pe margine parcă mă purtau în zbor. Și am ajuns. După 2h20 de alergare într-un ritm susținut, pe un traseu pe care un 104 îl face în 30 de minute (pe un singur sens de mers).
A urmat apoi Bengay la spate și la genunchi, gheață la genunchi și o medalie transpirată dar prețioasă.
